Poveste de iarna

Ce sunt zilele? Clipe razvratite… Ei, pret de peste trei sute de astfel de clipe din an, ma zbat sa tin pasul cu furnicarul ce umbreste Pamantul. Si astfel, nu de putine ori, mi-e foame de iubire, dar sunt satula de ura. Si mi-e sete de fericire, dar ma adap cu tristete,… ca un animal haituit caruia nu-i place vanatoarea, insa cata mereu in bataia gloantelor.
Cand viscolul scornit dintre blocurile cenusii isi schimba mirosul de pustiu in aroma de vin fiert si ceai din muguri de brad, franturile de clipe incep sa se schimbe. Cu putin noroc, cei mai batrani dintre heruvimi isi despletesc ramuri de par alb in coltul stelei si vad mai bine tacerea mea si a celor asemeni mie. Apoi, tot ei, pajii intelepti ai cerului, incep sa deretice prin casa Mantuitorului. Printr-un ochean ratacit din vremea lui Noe, in cuferele sfinte, cerceteaza privelistea furnicarului intrat intr-o goana domoala. Nu mai e mult!
Si pentru ca tot ceea ce savarsesc ingerii, savarsesc fara magie, dar cu infinita iubire, lucrurile bune devin cat se poate de firesti, ca niciodata, parca, in cele peste trei sute si ceva de clipe razvratite din timpul anului.
Cu madularele zdrobite de goana zadarnica de pana acum, intr-o ultima zbatere, ma asez langa fereastra… Asemeni unui copil in asteptarea unui cadou, cu o maneca mototolita sterg aburul care invaluie geamul. Si ma uit cu ochii inchisi. Vad aceiasi heruvimi cum imprumuta un blender de la cofetaria din capatul strazii. Urca putin inspre slava, deschid un dulap de gheata si iau din el toate ingredientele necesare pentru o iarna de poveste. Fulgi mari ca in urma cu zeci de veacuri, fulgi mici, cu un design nonconformist, ca acum… Toti, insa, sunt plini de liniste calda. E drept, cate un inger, mai artist din fire, plamadeste fulgi de satin dupa chipul si asemanarea noastra…
Deschid ochii intr-o atingere de ganduri si-mi dau seama ca nu-i in zadar a-ti rataci in suflet macar un dram de credinta. Si strig, alergand desculta in zapada ce-mi ineaca gleznele: CRED! Amintiri cu Mos Craciun imi zvacnesc la tample. Si mai cred ca peste cateva clipe razvratite, mesagerul lui Dumnezeu va zambi, din nou, si la mine in prag!...

Sarbatori fericite, tuturor!

COR Y AMOR

O viata intreaga am spulberat iluzii-corabii. Nu am stiut sa fac nimic altceva. Femeie-pirat, cu suflet salbatic ascuns printre navoade incalcite. Asa am fost, pana mai ieri. Nicio clipa nu mi-as fi descatusat sufletul si nicio secunda nu as fi ancorat intr-un port extravagant unde cresc flori de vanilie. Te-am zarit pe tine, insa… Si m-am lasat dusa de val… Eu, tocmai eu, care stiam atat de bine sa sfartec oceanul destinului fara a avea nici cel mai mic resentiment. Eh, dar cum sa te las a pluti in deriva ?!
Intr-o inclestare incredibila tineai la piept un cufar din lemn de speranta. Of, imaginile astea, ma urmaresc si acum ! Da, am fost ce am fost !… Nu, nu puteam sa mai continuu asa. Da, am facut bine ce am facut ! Nu, nu am gresit cu nimic !
Am zburat in ocean… Aveam un fel de aripi de alge si am ajuns la tine. Te-am adus pe puntea dintre « ce a fost » si « ce va fi ». Ai deschis ochii larg. Abia atunci mi-am dat seama ce adanc si albastru e oceanul ! Si am simtit cum, pentru totdeauna, ma invaluie fara scapare.
Nu mai stiu cat a trecut de atunci. Sa tot fie un veac de scoici si corali !... Dar imi amintesc de parca ar fi fost in urma cu o secunda. Si in fiecare seara, cand imi asez tamplele pe soaptele brizei, revad incheietura mainii tale drepte… Se asaza pe sanul meu stang si destrama siragul de perle aduse in cufarul din lemn de speranta… COR Y AMOR soptesc valurile !
In noaptea aceasta stau treaza femeie-pirat, dar acum impletesc iluzii pentru inca un veac de scoici si corali. Naufragiat, pe taramul umerilor mei, ridici fara incetare o coliba din umbra buzelor tale. Si te hranesti cu sarea din ochii femeii-pirat care a fost odata…

Secretul iubirii

Atata toamna e afara
Si-atata vara e in noi,
Pare ciudat, dar, impreuna,
Noi dam secundele-napoi.

Si ceasul lumii cat o iarna
Asculta doar ce spunem noi
Si-oricat de graba e in toate,
Noi dam secundele-napoi...

„Eu am instalat Windows 7 si…”

… de la primul click am avut impresia ca mi-am adus din lumea virtuala un tip super cool. Si asta deoarece nu numai ca arata bine, dar se si misca natural. Mai mult decat atat, simt nevoia sa marturisesc faptul ca eu din fire sunt cam fara tragere de inima cand vine vorba despre PC. Cu Windows 7, insa, odata instalat, oaaau, mi-a venit un chef nebun de a trudi pe tarlaua online-ului si nu numai. Altfel spus, datorita interfatei sale extrem de prietenoase, Windows 7 creaza pofta de munca. Si asta nu e tot! Windows 7 te determina sa iesi din haos. Pentru ca, datorita acestui “tip” cool, in PC, totul e curat si extrem de bine organizat. In linii mari, cam asta e cu Windows 7. Ah, ba nu! Era sa uit! In incheiere trebuie sa ma destainui complet. Pentru ca de cum l-am instalat in dormitorul meu, nu a dat niciun motiv de instabilitate, ar cam trebui sa-i raman fidela? Cel putin pana apare ceva mai bun! Nu-i asa?

PS: …desi ma indoiesc ca va aparea ceva mai bun in scurt timp. Am cumparat recent un PC ultra super performant IntelQuadCore, 4 GB RAM, HDD-uri in RAID, 2 monitoare si se impaca bine doar cu Windows 7, dand rezultate extraordinare in tot ce inseamna
editare video, multimedia s.a.m

Cand Dumnezeu te iubeste...

Cand Dumnezeu te iubeste, iti dezleaga privirea din lanturile naivitatii. In prima zi iti da ochelari de soare sa te obisnuiesti cu lumina, iar apoi iti pune picaturi de desteptaciune intre pleoape. Asa se face ca in urmatoarele saptamani te trezesti ca dupa o betie crunta. Mahmur de revelatii. Mai ca nu-ti vine sa mai recunosti lumea. Cei care te-au imbatat cu amicitii si cu strategii binevoitoare isi leapada vesmintele sufletesti, una cate una. Si dintr-o data ii vezi goi pe dinauntru. Ii bati pe umar si auzi zgomotul dintr-o scorbura. Tresari...

Si totusi, Dumnezeu te iubeste! Buna dimineata!

Cand Dumnezeu te iubeste, iti strica planurile. Le arde cu oportunitati nebanuite si le face scrum... de tamaie. In prima zi, esti tentat sa fugi ca necuratul, dar apoi divinitatea iti da sa prizezi putina mireasma de desteptaciune. Asa se face ca in urmatoarele saptamani plutesti intre intrebari. Buimacit de revelatii. Aproape sa nu te mai recunosti. Te privesti in oglinda si vezi un alt om. Iti asculti inima, dar de aceasta data ii da intaietate ratiunii. Tresari...

Si totusi, Dumnezeu te iubeste! Buna dimineata!

O poveste de pe strada mea

Ar fi putut sa-mi fie vecina pe Aleea Romanilor din Deva. Are suficiente rubedenii care, cu mare drag, si-ar fi dorit-o alaturi si, dupa cum le stiu, cu siguranta, i-ar fi oferit un trai linistit, asa ca pentru o venerabila pensionara. La cei 90 de ani ai sai, insa, Sinziana Lucaci pare mai hotarata ca oricand sa-si duca veacul in satul copilariei mele – Braseu – la peste 70 de kilometri de orasul capitala a Hunedoarei. Pentru multi, acest lucru poate parea o nebunie, dar Sinziana Lucaci se dovedeste a fi mai cerebrala ca niciodata. Si cum sa nu fie asa cand traieste in creierii muntilor?!
Nu fuge de lume. Poate doar ii e lehamite de ea. Sau, cel putin, de unii dintre “marii domni” de la oras. Nu se teme nici de amintirile vremurilor de altadat’. Poate doar se mai chinuie, din cand in cand, in zilele care sunt la fel, sa le poarte povara pe coasta dealurilor. Apoi mai batatoreste cararile livezilor din poiana unde cerceteaza cei mai rodnici pomi. Cu mare grija, asa cum a facut de cand se stie. Nu e timp de zabava, belsugul prunilor trebuie pazit cu strasnicie. Iubitorii de licori bahice ar da oricat pe o kila de vinars de pruna, facut asa ca la Braseu, cum numai Sanziana Lucaci stie…







Aceasta poveste de pe strada mea participa la Concursul LG Electronics Romania, avand ca premiu un televizor LCD LG LH5000.
Îl invit si pe Dani Crisan sa participe la acest concurs.

Poem (ne)resuscitat

Am intalnit candva oameni,

Lumea e frumoasa!-mi-am spus

Si am inceput sa-mi incredintez visele papadiilor.

Peste noapte a venit furtuna si mi-a spulberat reveeria,

Dimineata m-am trezit buimaca.

Nu bausem nimic, si totusi...

Lumea se-nvartea de-a-ndoaselea,

In jur, doar papusi conflabile,

rumegandu-si singure bretelele

Si doar mascarici mincinosi

cu urechile astupate de celulare.

Sunt pe o alta orbita!-mi-am spus

-Nu, esti orbita de lehamite!

mi-a soptit un cocalar.

Ma rog, oi fi eu nascuta inaintea erei mele,

M-oi fi schimbat peste noapte, dar...

din cate imi aduc aminte...

Am intalnit candva oameni!

Unde s-au ascuns?!

Probabil in buzunarul hainei mele de la second,

in care am sufocat o hartie cu un poem...

Intrebare pentru Dumnezeu

Doamne, de ce m-ai facut maracine?
ma intreb,
De ce m-ai asezat la marginea prapastiei?
Imi raspund singura,
in fiecare seara, dupa ce imi rastignesc palmele pe semnul crucii...
Ca sa cuprind cu ghimpii visurile pierdute ale omenirii.

Doamne, de ce m-ai facut cu strigatul in ochi,
ma intreb,
De ce m-ai invatat sa caut adevarul?
Imi raspund singura,
in fiecare dimineata cand privesc rasaritul...
Ca sa vad care necunoscut imi poate fi frate.

Doamne, de ce mi-e dat sa ating muntii de aur
Cand pasii mei se pierd in lut?
Imi raspund singura,
in fiecare primavara, dupa ce da coltul ierbii...
Din tarana se infrupta viata.

Doamne ce planuri mai ai cu mine?
ma intreb
De ce imi mai bati la usa incaperii cu mucegai?
Singura imi raspund,
Ca sa deschid sufletul spre ceea ce sunt:
Dintotdeauna copilul care si-a pironit increderea
pe bratele crucii Tale!

Ce a fost si ce va fi

Am inchis usa. Am ferecat-o cu un lacat al visarilor si am asezat tamplele pe linia norocului din mana ta. Am atipit mai multe zile intr-un somn bezmetic invaluit intre doua sintagme: "ce a fost" si "ce va fi". Intre timp, zarul usii a fost zdrobit de un amalgam al sentimentelor provenite din mintea unora si altora. Ca in copilarie, insa, cand ma furisam printre cuferele cu carti vechi din podul casei, am stat si acum in taina... M-am ascuns printre cugetarile invatate din acele carti. Si m-am bucurat in sinea mea de ceea ce a fost si am lasat la pragul usii. Am fost fericita pana si de faptul ca am crezut ca poti face castele de nisip trainice impreuna cu niste oameni construiti din gunoaie. Si nu am regretat nici macar clipele in care am ajutat niste fiinte care se pretind a fi filosofi, in timp ce ele inca aspira la statutul primatelor. Pana la urma, de ce as fi suparata pe ceea ce a fost?! Gunoaiele te ajuta sa faci diferenta intre putori si parfumuri. Minutele scurse te invata sa pretuiesti viitorul...

Si iata-ma cum scot usa din balamale si trec pragul casei cu nazuinte. Arunc mizeriile la cel mai apropiat containar cu iluzii care acum duhnesc si pasesc increzatoare spre ce va fi. Sunt optimista. Am si de ce. Langa mine stau iubirea care ma inghionteste cu saruturi indraznete si prieteni suficient de adevarati (care au invatat si ei sa faca diferenta intre putoare si parfum).

Ah, usa! Va intrebati de ce am renuntat la ea. Pai la usa casei cu sperante au batut multi, dar si mai multi au dat cu capetele patrate in incercarea de a se amagi ca vom deveni pupincuristi... Niciodata!

Noi si recesiunea

E greu. Deznadejde si temeri, in jur. Saracie si planset in dreapta, nedreptati si iluzii pierdute in stanga. Un haos deplin e lumea de azi si mai ales lumea clipelor prezente. Declin, prabusire... Visuri care se destrama... Hapsanii se sfarteca intre ei precum rechinii si tot urla de foame, creaturile fara scrupule isi zdrentuiesc ranile si blestema clipele care le izbesc. Doar noi, tu si eu, nebuni visatori, pasim pe valuri de fum si nu ne prabusim, alergam pe un fir de credinta si nu atingem capatul prapastiei. Pentru noi inca nu s-a inventat recesiune care sa ne doboare. Si nici nu se va inventa vreodata... Orice s-ar intampla bratele ne sunt legate pe vecie. Nodul bratelor noastre lasa fara glas orice razvratire a destinului.
Noi doi nu avem nici bani la banca si nici cristale de nu stiu care si de nu stiu cum. Avem doar iubire si incredere. Doua lucruri care nu se devalorizeaza niciodata.

Pasi pe drumul cerului

Astăzi e greu să ajungi la Dumnezeu, deşi ar fi atât de uşor. Nu trebuie decât să faci primul pas pe treptele acelea care leagă cerul de ţărână şi te desprinzi. Cum care trepte?! Nu se vede nici o treaptă. Ei, da! Aici apare neputinţa. E greu, e inexplicabil, dar găseşti răspunsul în drumul dinspre munţi. La călcâiul Retezatului e o bătătură, asemeni acelora avute de Creator şi de Sfântul Petru în vremurile când umblau pe pământ. Ei, acea bătătură e făcută de zbaterile gândurilor care vor să se lepede de zadarnic. Acolo e un lăcaş... Schitul Retezat, ctitorie nouă a Episcopului de Vârşeţ, Daniil Partoşanu, legat de aceste locuri din vremurile când a slujit la Biserica din Densuş şi a fost duhovnic măicuţelor de la Mănăstirea Prislop. Construita în 1999, într-un răstimp de doar cinci luni, micuţa biserică este vegheata zi şi noapte de genele roase ale crestelor.

Casa braţelor deschise

La Schitul Retezat nu am mers de multe ori, de ajuns însă cât să-l întâlnesc pe Dumnezeu. Dar pe acel Dumnezeu care este Unicul şi, mai presus de toate, Cel nebatjocorit. Pentru că în mica biserică nu încape nici măcar un gând otrăvit.

Încap numai braţele deschise care caută bucuria dintre Alfa şi Omega.
Aici, am auzit prima oară mersul lui Dumnezeu. De fapt nu se auzea nimic, decât tăcerea. Dar însăşi Liniştea era Dumnezeu. Şi atunci mi-am dat seama că poveştile bunicului care istorisea călătoriile Creatorului pe Pământ nu sunt o minciună....
La Schitul Retezat, oricine ajunge şi se leapădă de trudnicia vremilor anoste, poate auzi cum Dumnezeu îi culege paşii. Şi îi adună ca într-o binecuvântare nerostită şi le dă drumul apoi pe adevărata cale care nu cunoaşte opriri prăpăstioase.

Tăcerea care vorbeşte
Cei care slujesc schitului din Retezat nu vorbesc prin vorbe, ci prin îndemnuri. Iar primul lor îndemn e să asculţi tăcerea. Odată trecut pragul lăcaşului înţelegi şi mai mult de ce nu e păcat să ucizi vorbele, asemeni sfântului Gheorghe care a ucis balaurul. Necuvintele şi Paradisul întrezărit printre candele Îl aduc pe Dumnezeu şi mai aproape de tine. Şi după ce te-a urmărit o zi întreagă, şi după ce i-ai simţit paşii, îi poţi vorbi. Iar El îţi răspunde. Tot prin tăcere. Glasul Lui fără sunet răzbate de dincolo de icoanele coborâte pe podeaua de lemn rupt din pântecul pădurii...

Mireasma heruvimilor
Când stai în uşa schitului ai impresia că abia atunci pământul se mişcă de-adevăratelea. Iar soarele pe care îl caută se desprinde pentru prima oară din răşina brazilor. La Schitul Retezat, îngerii sunt pretutindeni, dar nu-I vezi. Le simţi doar mireasma: şi aceasta, un amestec dintre răşină şi fagure sălbatic. Iar când heruvimii încep să bată din aripi, cade prima ninsoare. Atunci, rostogolindu-se din slavă ca un potop de bine, bulgării îţi cad pe umeri şi te împovărează cu meditaţii...

Ruga lăuntrică

Am fost la Schit Retezat nu de multe ori, de ajuns, însă, cât să-l întâlnesc pe Dumnezeu şi să-I spun în tăcere: Îţi mulţumesc, Doamne, că te-am găsit şi te-am auzit întâia oară cu adevărat. Din foşnetul frunzelor căzute m-ai ridicat şi m-ai aşezat pe jarul stelelor. Aşa m-ai dezgheţat din deznădejde şi m-ai făcut să ard în Credinţă şi să-mi doresc a mă întoarce.... Pentru că Biserica este Maica noastră a tuturor (Gal. 4, 26), Maica duhovnicească, Maica iubită care ne renaşte în har şi ne înnobilează. Biserica este Maica rugătoare, luptătoare şi iertătoare, Maica prin care se creştinează omenirea şi se învaţă fără greşeală înţelepciunea lui Dumnezeu (Efes. 3, 10). Despre lăcaşul Mântuitorului, Arsene Houssaye spunea: "Biserica este palatul săracilor. Biserica este cea care iniţiază poporul în sentimentul frumosului, binelui şi sacrului. Cei care au închis sau dărâmat Bisericile nu sunt numai ucigaşi de Dumnezeu, ci şi de oameni. Ei doreau să ucidă sufletul". Biserica este marea şcoală în care învaţă şi află despre Dumnezeu toţi cei ce doresc acest lucru. Casa lui Dumnezeu este astfel stâlpul şi temelia adevărului (1 Tim. 3, 15), singura instituţie a omenirii despre care se poate spune că nu are nici un fel de duşmani; nici ereticii, nici infidelii, nici răii creştini din sânul ei, nici puterile iadului nu pot şi nu o vor birui.

Cine are credinţă, să asculte!
La Schit Retezat, Creatorul păşeşte în voie, ca în grădina Edenului. Oricine popseşte în acest lăcaş aude paşii lui Dumnezeu. E atâta tăcere în jur, încât se aude cum păşeşte şi chiar poate fi desluşită bătătura din tălpi. A dobândit-o de la atâta alergătură, după o întreagă omenire. Dar nu e supărat. Poate doar temător să părăsească Retezatul. În vale oamenii mişună fără rost şi mulţi dintre ei urcă înspre genele roase ale crestelor degeaba. Vin aşa, doar cât să-şi lustruiască geamurile conacelor, geamuri prin care încearcă să-l zărească pe Creator, atunci când îşi mai aduc aminte de existenţa Sa.

Declaratie pe propria raspundere

Pana mai ieri, conduceam foarte regulamentar un destin nici prea extravagant, dar nici prea ravasit, oricum asa cam de mana a doua, pentru perioada de criza. Ce-i drept inca mai plateam pentru el niste rate convertite la bursa dorintelor, in aspiratii, nici prea joase, dar nici prea inalte. Si mergeam asa zilnic pe Strada Asteptarilor cu giratorii nici prea mici, dar nici prea mari… Eram in cautarea unui rost in zona Viata. Cand deodata, la intersectia Strazilor Intamplare cu Destin, imi apare, brusc, in fata, un tanar extrem de visator.Si pentru ca inima imi scapa de sub control, nefiind unsa de ani buni, am intrat cu privirea partea dreapta drept in privirea lui partea stanga. Culmea, el mai stapan decat mine pe situatie, a vrut sa evite socul impactului vizual, dar a sfartecat cu buzele, fix din buzele mele.

Cum nu e greu de inchipuit, la un asemenea “accident” se cereau urmate procedurile firesti: rata indragostelii in momentul producerii impactului, gradul de (ne)vinovatie al pietonului si, in cele din urma, stabilirea contraventiei...

Insa, cum la capitolul Dragoste, justitia hazardului chiar e oarba, dupa sapte ani, procesul nostru e inca pe rol la tribunalul Indragostiti din Sectorul Pana Ce Moartea Ne Va Desparti.

Ah, ranile in urma incidentului au fost superficiale, dar au lasat urme adanci, mai ales pe inelarul de la mana stanga.

Si, paradoxal, intre timp situatia amandurora s-a schimbat… in bine. Astazi, conducem impreuna, extrem de regulamentar, un destin comun, numai bun pentru depasirea oricarei situatii de criza.

(IN)FIDELITATE

Liniile palmei imi arata clar ca pot fi marturia eterna a iubirii implinite. Timp de sapte ani, traiesc zilnic sentimental ca misterul palmei sale a fost descifrat prin atingerea gleznei mele, prin strivirea saruturilor mele, prin unduirea soldurilor mele. Toate ale mele. Si el da semne ca a inteles toate acestea, cand se cuibareste pe perna mea, asemeni unui vis aproape imposibil pentru vremile de azi. De aceea, in toate noptile si zilele care s-au scurs in cei sapte ani, mainile sale doar pe mine m-au invaluit si doar din mine si-au zidit casa. Cred ca e asa si simt ca e asa, ori de cate ori simt parfumul meu cum curge rau pe sub podul palmei sale. Si nu am banuit nicio clipa macar ca palma sa dreapta ar mangaia sanul stang al altei femei. Nu mi-a dat motive sa cred, nu as avea cum sa cred… De sapte ani suntem impreuna, iubindu-ne impreuna, muncind impreuna, intristandu-ne impreuna si bucurandu-ne impreuna. Nu ne-am plictisit nicio clipa. Cand nu aveam nimic de facut jucam puzzle cu multe cuvinte. Inevitabil, aproape de fiecare data, ne-a iesit in cale cuvantul INFIDELITATE, dar literele s-au inecat inainte sa atinga podul palmei sale. Am vorbit deschis pentru ca impreuna am regizat in mintea noastra mii de scenarii despre cum ar fi, ce ar fi si cum s-ar termina. Si tot impreuna am ajuns la concluzia ca o pelicula purtand titlu INFIDELITATE nu ar avea un final fericit pentru nici unul dintre noi. Palma lui cuprinzand un alt san, intr-o noapte cu furtuna de lacrimi, buzele mele sfasiind saruturi straine cu otrava de viitor incert… Ar fi pacat… Liniile palmei imi arata clar ca ar fi pacat pentru fiecare dintre noi. De ce sa sfarami o casa zidita din trupul in care odinioara ai crezut si cu liniile palmei sale ti-ai unit liniile palmei tale spre nesfarsit?! De ce sa cauti marul pe care il ai si care iti place, in rotunzimea sanului altei femei?! De ce sa incerci a descifra mistere din palmele altcuiva, din palmele care poate nu iti vor urma niciodata unduirea soldurilor?! Asa ca am decis! Stop cadru pe mainile lui zidite intre sanii mei! Rol final pe numele noastre incrustate in cerc, pe inelarele din continuarea liniei nevazute a destinului…

Poemul unui loc ascuns

La rascruce de secunde,

Printre frunze ireale

Inca te mai poti ascunde

Sau mai poti gasi o cale.

Undeva in jos de stele,

Dar mai sus de cer si nori

Este un loc fara zabrele,

Doar cu iarba si culori.

Caii fara sei si fraie

Pasc aici iarba de jar,

Te saruta pe calcaie

Si de lume n-au habar.

Coama lor te infasoara

Si te fura din trecut,

Undeva-ntr-un colt de tara.

Cu stejari crescuti din lut.

Sunt salbatici pentru unii,

Insa nu si pentru noi,

Iar la noapte-n palma lunii

Le vom da flori de trifoi.

Sa ne poarte-n jos de stele,

Dar mai sus de cer si nori,

Intr-un loc fara zabrele,

Doar cu iarba si culori.

Bossii sau/si (scar)bossii

In ratacirea mea zilnica printre iluziile existentiale, nu de putine ori imi aduc aminte de anii copilariei si implicit de anii petrecuti in scoala generala. Intamplarile care imi strivesc acum maturitatea isi capata izvor din aducerile aminte. Si nu pot sa nu ma gandesc la ceea ce mi-a spus atunci, demult, o profesoara. printre teze si extemporale i-as fi spus eu ca e minunat sa fii mare, sa ai independenta, un loc de munca unde sa muncesti cu drag si spor pentru-al tarii viitor. Profesoara cu pricina si-a scapat un zambet paralitic in coltul gurii si mi-a spus: "Ai grija ce iti doresti, maturitatea si locurile de munca atrag dupa ele si unele dezavantaje. Spre exemplu cuvantul BOSS, ca tot incepuse pe atunci sa fie in voga. Acesta este de doua tipuri: original si compus. E grozav sa ai un BOSS cult, cizelat si aprig la minte, dar e catastrofal sa te blesteme hazardul cu un (SCAR)BOSS".

Au trecut anii, au trecut clipele copilariei mele si uite-ma, intorcandu-ma in urma, rascolind printre aduceri aminte. Cata dreptate a avut profesoara! In ultimii ani am fost independenta cum mi-am dorit in visurile copilariei, am avut joburile mele mult visate si (scar)bosii pe masura neasteptarilor. Si cu cat anii zboara mai rapede, cu atat stolurile de (scar)bosi roiesc in jurul existentei mele. Iar uneori stau si ma intreb cu un suras paralic asemeni profesoarei, de ce dracu astfel de specii isi condenseaza traiul indeosebi pe plaiul mioritic. Dar tot eu imi raspund, pentru ca aici, datorita pupincuristilor, perioada de fecundatie a scrboseniilor este mai scurta si mai propice...

Prietenii si cafeaua

Nu de mult timp am inceput sa savurez si eu cate o ceasca de cafea. O persoana foarte draga m-a invatat sa descifrez misterele zilei in aburul cald al cafelei de dimineata. Si tot acea persoana (al carei nume imi impovareaza cercul de pe degetul inelar) mi-a spus un secret. Prietenii adevarti sunt asemeni cafelei din zori de zi. Amari si puternici, plini de viata si fara strop de lene, ai dracului rau, ca zatul ars pe flacara aragazului.
Si ori de cate ori imi intalnesc prietenii la o ceasca de ceai fierbinte, atmosfera capata gust de cafea…
Cu prietenii adevarati imi petrec amintirile diminetilor de vara, cu privirile lor de cofeina ma intalnesc in pauza de pranz, iar cu aromele glumelor acestora alunec printre listele de messenger.
Si e atat de adevart secretul cuiva drag mie, si e atat de buna cafeaua tare, si sunt atat de adevarati putinii prieteni asemeni unei cafele tari, de dimineata…

Tableta cu dovleac

A fost odata ca niciodata un bostan (poate fi numit si dovleac) lalau si natang, cu fundul tabacit de pamantul agricol de pe diverse tarlale. Traieste si astazi bostanul si va mai trai mult timp de acum incolo, atat timp cat vor exista alte legume sefe pe langa care sa se gudure ca o javra culeasa de pe strada. De cum a prins colt de radacina pe ici pe colo, respectivul bostan, desi frustrat si invaluit in lacrimi mucoase, palavrageste zilnic aiurea pe la usile stapanului de tarla. A facut si armata, dar acolo pare-se a fi patimit rau saracul deoarece si in zi de azi tresare la fiecare cuvant pe care il ingana, amintindu-si patimile prin care a trecut.

In prezent, viata bostanului lalau si natang e anosta. Cand nu urla din toti rarunchii putrezi, se sbenguie fals in vazul lumii. Cand nu isi aranjeaza freza unsuroasa, chicoteste cu legumele de sex opus. Ah, dar oricum, amaratul de el, nici nu mai stie ce sex are.

In unele nopti, bostanul viseaza ca e un lujer inalt si trufas la care nu ajunge nimeni. Diminetile, insa, sunt un dezastru… Din cauza zbuciumului din vis ramane fara coloana. Si se trezeste cu buzele crapate. In alte nopti, natangul calatoreste pe un izlaz plin cu flori. In jur are lauri care ii ascund goliciunea. Si de aceasta data diminetile sunt un dezastru. Se trezeste intrebandu-se care e adevarata lui identitate. Iar daca il prinde ora pranzului si inca nu a gasit raspuns la intrebare, "o pune" de-un talk-show pe o tema data…

PARCUL NATIONAL RETEZAT

Dorinta

As vrea sa stai cu mine o noapte cat o viata
Si-o zi cat nemurirea din viata de apoi,
Sa ne trezim alaturi in orice dimineata
Si sa ne pierdem glezna in straie de trifoi.

As vrea sa am in palma un ceas cat nemurirea
Si o secunda muta ce nu-si gaseste drum,
Sa las in urma totul si sa-mi gasesc menirea
Hai-hui cu tine-alaturi, oriunde si oricum…

Raport de activitate - In lipsa lui

Uneori m-am bucurat la gandul ca voi putea medita in singurătate, macar cateva zile. Am crezut ca ma voi putea bucura doar de mine si numai de mine, petrecand clipe de tacere impreuna cu ego-ul meu. Mai mult decat atat, imi doream cu inversunare sa trag draperia de la dormitor si sa ma uit aiurea pe geam. Ma rog, aiurea cu o anumita tinta… Inspre strada. Sa vad daca observa cineva ca dincolo de bretelele tricoului meu chic se intrevede o urma de bronz.
Si iata ca a venit o vreme cand El a trebuit sa-si faca bagajele si sa plece. Am ramas singura… Si am urmat intocmai scenariul dorintelor mele ascunse si razvratite… M-am asezat la geam, am strivit draperia in pumni si brusc i-am dat marginile la o parte. Am zarit strada cu furnicar de masculi bine care ar fi asteptat in orice clipa sa imi admire pana si ramasitele bronzului de anul trecut. Dar, nebanuita furtuna de sentimente a rascolit sufletul meu. In faţa ochilor mi s-a asternut un tablou dezolant.
Prima zi fara El am petrecut-o, intr-adevar in tacere, numai ca in loc sa-mi tina companie ego-ul meu si privirile admirative ale misteriosilor straini, am defilat printre amintiri cu lacrimile. In mine vreme de ploi fara sfarsit, afara ploi fara sfarsit.
A doua zi…, deja uitasem firul minutelor si il vroiam inapoi. Prea tarziu, plecase, nu mai imi puteai auzi soaptele care il chemau.
De a treia zi nu mai ştiu nimic. Am cazut de la etajul ultimelor dorinte si mi-am zdrobit ratiunea. Nebuna fara de El. Aşa am fost pana astazi, cand, frangandu-mi mainile de atata asteptare, am inceput sa numar tigarile injumatatite din scrumiera. Cate 24 de ore s-au strans de la plecarea lui si cata nesabuinta, lasandu-l sa striveasca pragul usii cu povara dorintei de a pleca?!…
Bine ai venit acasa, iubire! Tricoul in care dormi te aşteaptă sub perna… Scuze, poate e ud de lacrimi. Dar sper ca ai tu grija sa se zvante in minutele ce vor urma de acum. Am strans draperiile, am zavorat geamurile si am ferecat pleoapele. Da frau liber pasiunii, daca ma ierti ca ti-am hulit vreodata prezenta si nu am stiut sa te pretuiesc precum acum, cand te reintorci in micul nostru „ghetou”!.

Iubire de sticla

Privesc pe geam. Tenul scrijelit al asfaltului e zdrobit de ţopăieli trendy. Chicoteli de amorezi înspăimântă porumbeii cu fulgi zdrenţuiţi. Un Romeo cu blugii sfârtecaţi înfaşcă sălbatic sânul Julietei şi îi muşcă buzele voluptoase. Câtă pasiune, zic! Geamul se abureşte. Respiraţia-mi parcă se grăbeşte spre nu ştiu unde şi mă cufund în nostalgie. Am fost şi eu, cândva ca ei. Îmi mototolesc o mânecă şi şterg urmele respiraţiei. Îl mai văd doar pe el cum îşi aprinde o ţigară. După colţul blocului rămâne dâra de fum.Ies în oraş pentru a-mi încărca bateriile cu parfum citadin şi, culmea îl zăresc din nou pe Romeo. Mă uit mai bine. Am impresia că privesc încă prin geam. Ups, Romeo e de sticlă. Julieta îi stă încă alături şi îi şopteşte câte ceva, din când în când. El mai aprinde o ţigară şi sfâşie fumul printre dinţi. Ajungem aproape deodată în staţia de autobuz, aceea de lângă alimentară. Amorezii se opresc. Mă opresc şi eu ca un observator mut. Privesc pe geam... mai bine zis prin vitrina unei alimentare. Nişte borcane cu compot de cireşe îmi atrag atenţia. Sticla extrem de transparentă a recipientelor îmbrăţişează fructele şi le ţine încleştate sub un capac ermetic. - Cherry! Exclama Julieta. Romeo fumeaza mai departe. - Iubi! Incearca iar Julieta. Iubi nici nu aude. Cireaşa de pe tort… Apare autobuzul. Nu e cel pe care îl aşteptat, e cel pe care îl aştepta, însă, Romeo. Brusc se năpusteşte asupra fetei şi îşi înăbuşă buzele în obrazul ei, aruncă chiştocul aiurea, apoi se caţără din mers în autobuz. Prin parbriz îşi flutură un deget ostentativ. Julieta îi strigă: - Te aştept deseară, măi boule!Privesc prin termopane. Imediat după plecarea autobuzului, în staţie opreşte maşina unei firme de termopane. Julieta se azvărle în vehicul şi începe să îl înghiontească pe şofer. Pleacă. Eu rămân. Autobuzul meu întârzie, aşa că mă hotărăsc să plec şi eu, dar pe jos. Privesc prin vitrinele magazinelor, la rând. Şi văd produse diverse, de la compoturi dulci de cireşe, până la pantofi făcuţi pentru fuga de adevăr. Văd chiar şi bibelouri kitch-uri. Unele sunt de sticlă. Seamană cu Romeu şi Julieta de astăzi. Văd prin ele totul şi… nu văd nimic.

Doamna Putorini

Dintotdeauna am admirat doamnele cu clasa si parfum intelectual, desprins dintre paginile romanelor vechi. Printre panze de paianjeni, din podul casei, mai rasfoiesc si acum cartile copilariei cu imagini ingalbenite, din care imi surade cate o adevarata doamna. Si am asa o usoara remuscare ca nu m-am nascut ca si ele. Galanta, cu gene lungi care intimideaza orice vant de primavara... Dar asta este, nu toate tinerele se nasc adevarate doamne!... Din pacate, insa, tot mai multe nane maritate si dezmaritate se cred doamne de odinioara. Si isi inchipuie ca daca isi petrec genunchii unul peste celalalt, intruchipeaza feminitatea absoluta. Ma rog, treaba lor... pot sa va spun, insa ca sunt dezgustatoare. Parerea mea! Am cunoscut o sumedenie si nu le invidiez deloc. Chiar ma bucur ca in mine rage haotic nebunia trasaturii baietesti. Si chiar sunt incantata cand imi etalez blugii sfartecati si mersul nicidecum sexy si feminin... Totusi, sa revenim! Spuneam ca am cunoscut si cunosc unele creaturi de sex feminin care se inchipuie doamne. Dar una dintre acestea, este ... Nu stiu cum sa spun mai exact... Este... Doamna Putorini. Asa m-am decis sa o botez, desi, de fapt ea are alt nume. Am aflat-o pe holurile unei institutii, plangandu-se ca angajatorii nu au incredere in "filing-ul ei de lady" si nu vor sa-i dea atributii care o reprezina atat de bine. Mi s-a facut mila si am incercat sa pun o vorba buna pentru domnia sa, mai ales ca incerca sa ma convinga de faptul ca prin toti porii emana feromoni de lady, iar boss-ul va fi incantat dupa ce o va cunoaste cu adevarat. Dar, ciudat, desi mi-am dorit dintotdeauna sa fiu ca doamnele din povestile copilariei, nu mi-am dorit nicio clipa sa fiu ca Doamna Putorini. De ce oare?!

A ajuns unde tanjea. La inceput Doamna Putorini a incercat sa fie cat de doamna poate. Cu bun simt, devotata si plina de (a)vanturi creative. Pe zi ce trecea, insa, "angelica" faptura se prabusea cu burduful in burduful unui fotoliu si se infasura in fumuri si aburi de cafea dintr-o cana nespalata. Apoi, incetul cu incetul, Doamna Putorini a devenit o putoare ordinara. Ore intregi pe langa linsul lingurii din cana de cafea se rezuma la a linge dosurile boss-ului. Si atat. Nu munca, nu preocupari artistice pe care odinioara le mentiona. Si intr-o buna zi a devenit imaginea absoluta a unui loc ce incepuse sa venereze prostia si lenea fara cusur. In orele inabusitoare de vara, Doamna Putorini nici nu se mai deplasa sa faca un dus. Imprastiata in jiltul de pe hol isi pulveriza spray peste porii care emanau orice, numai inteligenta si rafinament nu.

Si uite asa, Doamna Putorini a ajuns personaj intr-o poveste care se deapana pe o anumita frecventa locala. Nu va spun care. Daca nu o gasiti, insa, in zilele urmatoare, am sa va spun si continuarea acestei povesti care, repet, nu seamana ca povestile copilariei... Pentru ca Doamna Putorini nu seamana nici cu Mary Poppins, nici cu Lady D, ci doar cu intruchiparea absoluta a ceea ce niciodata o femeie adevarata nu vrea sa fie!

Despre ce iubesc cel mai mult

Iubesc libertatea sa iubesc exact ce-mi place si cum imi place. Si iubesc atat de multe, incat mi-e teama sa nu fiu pedepsita pentru atata iubire.

Iubesc continuarea visului din noapte si imi place la nebunie sa cer ajutor cuiva anume... Iubesc sa calc desculta prin iarba zdrobita de roua dupa ce mi-am razboit genele cu lumina diminetii. Iubesc sa ascund litere in ganduri si sa ma exprim prin atingerea inflorita a irisului. Apoi, mai iubesc sa-mi reunesc putinii, dar adevaratii prieteni la o Cola cu idealuri acidulate. Si iubesc la nebunie sa simt cum prostia isi musca pumnii pe la colturi. Iubesc la disperare zadarnica disperare a unora de a distruge un "nucleu". Iubesc sa fac eterna echipa cu nebunatica si razvratita iubire... Iubesc sa-mi fac din cuvinte "reporteri" speciali si sa le trimit, apoi, acolo unde trebuie sa ajunga. Iubesc sa sper ca atunci cand va fi mai rau, va fi exat ca si acum... Eu, iubind fara incetare aceeasi persoana care ma inspira si care ma vegheaza in taina cand scriu despre iubire...

INCERCARE

In fiecare zi incerc sa ma pun la incercare. Vreau sa stiu daca pot sa fiu altfel. Si cred ca as putea, insa intr-un final incerc sa nu ma schimb. Imi las in urma doar vesmintele si atat. Incerc, astfel sa raman asa cum ma iubeste cu adevarat o singura persoana.Uite, nu foarte demult, am incercat sa fiu asemeni celor care erau in jurul meu. Am cautat diverse metode sa fiu ca si ei. Dar..., pe naiba. Nu am reusit. Aveam umerii impovarati. Pe unul statea un demon, pe celalalt un heruvim. Si culmea, ca niciodata, poate, in istoria omenirii, ambii imi sopteau acelasi lucru: "Fii pe pace, respectiv, termina, dracului, nu ai nici buzele fine si nici puterea sa imbarligi dorsalele omenirii!" M-am dus apoi la oglinda si m-am privit, scuipand ingemanarea-mi de sticla. Nu de deochi, ci de sila. Cum am putut oare sa incerc asa ceva. In lumea asta exista atatea mii de incercari pe care sa incerc a le trece. Am sters apoi oglinda cu maneca suflecata si am cautata degraba o coala alba. Pe ea mi-am asezat juramantul ca nu voi mai incerca nicio clipa sa fiu cu buze subtiri, sau altfel spus, sa fiu pupincurist. Foaia cu scris apasat nu s-a invechit in vre-un sertar de-al casei, ci a ajuns exact unde trebuia: la imparatia pupincuristilor.

Si de atunci sunt atat de libera sa incerc orice altceva, decat a-mi da cu ir pe buze... Si incerc doar sa fiu mai atenta cu prietenii adevarati, sa fiu mai multumita ca exista o persoana care ma iubeste si mai mult tocmai pentru ca nu am finalizat respectiva incercare...