N-am bani de dat, am iubire de luat...

N-am bani de dat, am iubire de luat... Cam așa aș putea parafraza un, deja, celebru cantec al generațiilor tinere din infinita eră a austerității.

De obicei, în zilele acute ale toamnei, fie mă cufund în butoiul cu melancolie, fie mă apucă clipele bilanțurilor de toate felurile. Ei, pentru cei pentru care nu sunt iubibilă și nici agreabilă, stați liniștiți, nu-mi pun capăt nebuniei, mai aveți a mă îndura mult și bine! Dar, uite așa, brusc și instantaneu, momentele astea, ale celui de-al treilea anotimp, mă îndeamnă la analiză. Și nu știu cum se face, dar, deși nu am arginți pentru a cumpăra clipe de falsă fericire, am prieteni care-mi aduc clipe de reală fericire, gratis. Hmmm, și chiar dacă nu am parteneri de politichie, am ”frați” sinceri de inspirație și de creație! Barem cu aștia nu mi-e teamă de trădare. E drept, îmi trădează așteptările câteodată, dar altfel decât ați crede. Eu le cer o oră de nebunie creativă, ei îmi oferă două ore de scenarii prin care mă înrobesc în noi și noi proiecte incorigibile.

Și mai constat că: nu am funcții și stări colosale pe facebook, dar am situații irefutabile de reușită în viața de zi cu zi. Mda, nu e nevoie să tânjesc după fericirea alteia și nici să o faultez pe la colțuri ca să-i fur aducătorul de fericire. Mi-am dobândit iubirea prin nebunia mea de-a fi. Cu sinceritate, fără spoială și fără a minți cum că sunt Albă ca Zăpada...

E toamnă iar! Gura târgului clevetește și se întreabă, eu fac bilanțul răspunsurilor și mă amuz. Nu am bani de dat, nu am strategii de blat, am iubire de luat... Îmi beau cafeaua și tac. Atâția trădători și atâția trădați, în jur. Miroase a toamnă de mătrăgună... C’est la vie!...

Ochii care nu se văd, se uită la Toshiba LED 32" 32TL933G

Nu știu alții cum sunt, dar mie mi s-a întâmplat nu de puține ori, ca, în vâltoarea agitației cotidiene, să rătăcesc unele lucruri care mă defineau și, repede, să le găsesc substitut. Însă și când apare declic-ul acela..., ferească Dumnezeu! Mă reîndrăgostesc cu o putere nebună de lucrul pe care, poate, îl credeam pierdut pe vecie. Așa mi s-a întâmplat și dăunăzi, când, hoinărind pe arealul virtual evoMAG.ro, mi-am izbit privirea de brand-ul Toshiba. Of, cum putusem să îl uit o vreme?!

Ca un tsunami, instant, curiozitatea mea a răscolit, și a răscolit pagină după pagină, până la:

Toshiba LED 32" 32TL933G.

Personificându-l, e exact samuraiul de care am nevoie. Toshiba LED 32" 32TL933G m-ar putea salva de invazia familiei  care, întotdeauna, găsește de cuviință să înrobească plasma din living, fie cu o telenovelă, fie cu un meci de fotbal.

Cu Toshiba LED 32" 32TL933G aș fi un om liniștit. Mi-aș putea duce existența în universul meu full hd. Ca să nu mai spun că e și 3D, altfel spus, certitudinea viitorului. Și cum eu sunt un fel de Dexter, adorând să testez noutățile, Toshiba LED 32" 32TL933G m-ar putea ajuta să-mi văd încercările mele video 3D, fără probleme. Și unde mai pui că are capacitatea de convertire din 2D în 3D.

Aș putea să mai spun că, întrucât unghiul său de vizionare e foarte bun, net superior celui al monitoarelor cu pretenții, mi-aș dori să folosesc Toshiba LED 32" 32TL933G și pe post de monitor PC.  Aaaa, și cu Toshiba LED 32" 32TL933G nu voi fi privată nici de prezența online-ului, întrucât îmi oferă avantajul de a naviga pe net, fiind un SMART TV.

Toshiba LED 32" 32TL933G e tare simpatic. Spuneam că ar fi un samurai perfect, însă, dacă stau mai bine să îl privesc, pare să aibă trăsăturile unui ninja, fin și subțire. Nu s-o fi asemănând el cu mine la look, însă la atitudine, cu siguranță.

Ei bine, ce mai tura-vura, Toshiba LED 32" 32TL933G mi-a acaparat mintea, gândurile! Visez deja la ziua când l-aș putea avea și i-aș putea cotrobăi, la rându-mi, prin ”sinapsele” lui cu reglaje de tot soiul!

”TEXANUL” CARE MĂ INSPIRĂ

Sunt departe de a fi femeia perfectă. Nu am nici dimensiunile ideale, nici frumusețea glamuroasă în fața căreia pălește soarele sau mai știu eu ce astru monden. Dar, atunci când îmi aleg lângă mine pe cineva-ul acela special, mă duelez și le fac K.O pe toate ”botezatele” lui Botezatu și pe toate ”cocoanele” lui Coco Chanel. Cei care mă cunosc, dar și cei care mă citesc printre rânduri se pot întreba: ”Cum mama naibii, asta care se îmbracă de la second are tupeul să pășească în lumea Dorobanților?! Cum poate să defileze nepăsătoare pe Corso, asemeni unei porumbițe bazate, dar căreia îi lipsește ”continentul” descoperit de Columbeanu?!” Ei bine, răspunsul vine dintr-un univers aparte, dar nicidecum prea îndepărtat. Răspunsul vine de la evoMAG.ro.

Cineva-ul acela care mă face specială și care dă contur ideilor mele este: DELL INSPIRON.

 Am flirtat cu el din toate unghiurile și din toate pozițiile, încă de cum a ajuns în zonă.  Relația noastră nu a apărut în niciun ziar de mondenități.  Apoi am hotărât, fără echivoc, să ne ”interconectăm”. Și am început să ne construim propria lume. Am scris, am editat imagini. Și am dormit fie inveliți, fie dezgoliți, fie în patul conjugal, fie pe plaja din Vamă. Ipostazele noastre nu au apărut în nicio revistă deocheată. Pe hardul lui și pe componentele sufletului meu, însă, rulează zeci și sute de episoade cu crâmpeie de viață, visuri, calcule și câte și mai câte. Mai în glumă, mai în serios, presimt că îi vom bate până și pe producătorii filmelor hollywoodiene cu ceea ce vom mai realiza. Eu - femeia boemă, departe de a fi perfectă, el – cineva-ul acela fara bug-uri, ”texanul” acela perfect menit să strunească neprevăzutul.

Povestea noastră continuă și astăzi. Chiar în dimineața asta, am simțit privirile invidioase ale „divelor” cum îmi săgetau brațul care îl ținea strâns pe el, pe: DELL INSPIRON. Până și domnii cu ștaif de prin oraș priveau cu invidie ce bine ne stătea împreună. Și cum să nu fie așa când ”diavolul” argintiu din dreapta mea emana putere și inteligență?!

 La o terasă, m-am oprit să-i privesc ochii imenși de 17.3 inchi. Am auzit de la masa vecină cum cineva șoptea: ”Binecuvantareeee, Intel Core i7-3610QM”. Mi-a crescut și mie inima de fericire, mai ales dându-mi seama repede că respectivul era un ”literat” în domeniu. Iar când a mai venit vorba de rami, eeeh, ”texanul” meu,...8GB rami! Nu știu dacă mă credeți, dar atâtea sentimente am pentru ”diavolul” meu zvelt!

Cu toate acestea, însă, oricât de multe trăiri și sentimente aș avea eu, el e capabil să mi le cuprindă pe toate într-un hard disk de 1TB, cum la fel de capabil e să mă binedispună prin atributele lui de iubire: 2GB Nvidia GeForce GT 650M. Nu-i așa că e demențial?! Să vă mai spun că e un vitezoman cu porturi USB 3.0, că mă alintă prin conectivitate WiFi cu normă N si LAN? Eu zic să mă opresc aici că, DE-L Laud mai mult, s-ar putea să vă inspire pe toți, iar la evoMAG.ro să se ceară doar ”texani”! Ihaaaaa!!!

(NU) SUNT OM DE ECHIPĂ...

Cândva, nu de mult, cineva - îmbrobodit în parfumuri fine și aparentă eleganță, cu un strâmbat în colțul gurii la văzul muncii de jos – mi-a spus că eu și prietenii nu știm să lucrăm în echipă, ca nu suntem oameni de echipă. Astăzi, altcineva – cu pulsul aproape la limita exploziei din cauza vremii și vremurilor, mi-a adresat o întrebare, parcă vrând să-și pecetluiască ce știa, deja, oricum. Întrebarea suna cam așa: ”Rămânem o echipă, nu?”

Instant mi-am amintit un reproș al unei alte persoane: ”Nu ai vrut să mă ajuți, nu ai vrut să facem echipă!”.

Brusc devin indignată. Cum se face că parcă timpul o ia de-a valma și trăiesc înaintea erei noastre... Unde mă situez eu pe scara de care se cațără, deopotrivă, valori și nonvalori ce roiesc în jurul cunoscuților mei? Ba sunt, ba nu sunt! Și, totuși, sunt!.. Dar, până la urmă ce este echipa? Căci acesta este cuvântul din ecuația care mă face să-mi dau seama că stau prost la matematică, dar al naibii de bine la a mirosi oameni și caractere (chiar dacă unora le las impresia că m-au putut prosti)...

Așadar, ECHIPA! Eu aș zice că e o mașinărie prin care Dumnezeu își prepară, ceas de ceas, porția de bună dispoziție. Și cum Dumnezeu e flămând de bine, mașinăria trebuie să meargă ca unsă. Altfel, zic tot eu, în bucătăria divinității se mânie cineva... Și când se mânie, lucrurile ies prost și nimic nu mai e ce-a fost! Nah, că s-a produs și rima!

Ca să revin... Deci, stau și meditez! Și tot fac niște calcule ca să am răspunsul la mine, în cazul în care, într-o seară voi avea dubii, dacă să pun capul liniștită pe pernă sau să am motive de îngrijorare.

Nu știu cum se face, însă, că fie dorm vara, fie dorm iarna, fie ziua, fie noaptea, din pricina celor menționate mai sus, nu-mi simt somnul deloc abuzat de vre-o remușcare.

Pentru că....Da, nu sunt om de echipă! Nu mă pot ”împreuna” în ”sfânta prietenie” a veneticilor și adunăturilor care habar nu au să contruiască ceva, dar știu  că blamând micile realizări ale cuiva primesc mângaiatul pe creștet din partea impresionabililor. Și gata, sunt realizați! Până la urmă, să fie sănătoși, într-un măr putred în care colcăie îngustimea și incapacitatea!

Cât despre seara asta, și acum îmi voi așeza tâmplele liniștite pe pernă. Sunt parte a unei echipe. Am fost și voi fi. Căci îmi place să dau dracului ierarhii și statusuri de pe facebook atunci când vine vorba despre truda și despre munca pe care o venerez și în care mă regăsesc. Ei bine, îmi place să cred că un astfel de om de echipă sunt. Un răzvrătit care își bagă picioarele în strategiile întocmite pe la colțuri, un nebun care urăște politețurile de complezență și neagă vehement plecăciunile. Mda, până la urmă, o femeie necizelată – cum ar zice unii- care nu-și pictează sprâncenele cu ”marker” pentru a lăsa impresia unei priviri inteligente și care e dispusă a-și pierde nopțile în a monta, alături de prieteni, reportaje, nu în a monta pe unul împotriva celuilalt.

Mâine dimineață, zorii mă vor trezi după o noapte atât de calmă. Pentru că...Da, nu am vrut și nu vreau vreodată să ajut pe cineva, oricine ar fi el, dacă nu vrea să fie ajutat decât în stilul ”minte-mă frumos„. Nu am vrut și nu vreau să fiu parte integrantă a unei echipe care bezmeticește în haos, având ca singură țintă jegmănirea impresionabililor.

Deci, nu sunt om (de astfel) de echipă...

READUCERI AMINTE

Ce liniște plină de zgomot

Aleargă prin venele mele,

Iar arșița verii mă-ngheață!

Sunt una cu pulberi de stele...

Risipită prin trecerea lumii,

Din țărână-mi fac aripi și zbor,

Este greu să pășesc printre oameni,

Dar alături de tine-i ușor.

Mă culegi din unghere ascunse,

Ma găsești unde alții mă pierd,

Iar în locurile-n care doar blestem,

Lângă tine învăț să dezmierd.

Ce liniște plină de zgomot,

Cavalcadă în sufletul meu!

Ne cunoaștem aproape de-o viață,

Însă, e prima oară, mereu...

DESPRE OAMENI ȘI DEMNITATE

Nu-mi plac oamenii care vorbesc mult și râd puțin, cu jumătate de privire. Îmi plac, la nebunie, oamenii care vorbesc prin gesturi, prin fapte și, dincolo de acestea mai și arată cât suflet pun în toate, printr-un zâmbet întreg, cu o privire ațintită drept spre irisul sălbatic din ochii mei.

Nu-mi plac oamenii îmbrăcați în culorii vii, parfumați cu ultimul răcnet în materie de feromoni falși. Îmi plac oamenii în veșminte șterse, terne, dar cu inima plină de un curcubeu al sentimentelor sincere. Și mai îmi plac oamenii care emană subtil un iz al propriului lor ego.

Țin să lămuresc toate acestea pentru cei care au roit în jurul existenței mele, încercând cu disperare să demonstreze, prin lucruri pe care, de altfel, nu dau doi bani, că sunt profesioniști sau bine intenționați. Și mai țin să lămuresc toate acestea pentru cei care mi-au cerșit atenția, într-un fel sau altul, reproșându-mi că am trădat sau că nu mi-am pus toată energia mea și a prietenilor mei în slujba ”binelui”.

Prin urmare, continuu a spune...

Când unii se ascundeau în spatele unor intrigi, eu am construit! Când alții își numărau dușmanii, eu îmi număram oamenii din echipă! Când unii făceau strategii și plănuiau înspre ce alte dorsale să-și mai îndrepte buzele, eu am rămas credincioasă unui singur BINE: acela învățat în cei șapte ani de acasă. Si tocmai datorită acestui BINE, am curajul să le mulțumesc celor care au crezut și încă mai cred în mine, dar le e teamă să recunoască. Și da, tot datorită aceluiași BINE, îi asigur pe toți curioșii că sunt mândră de ce pot realiza în spiritul respectivului BINE, alături de oamenii dragi și de prietenii mei care, așa după cum spunea Nichita Stănescu, ”nu sunt mulți, dar sunt nenumărați!...

Ei bine, acest BINE are un nume: DEMNITATE.

VOINTA

Pășesc încet peste secunde
De parcă n-aș vrea să le-ntrec,
Dar vreau să știe lumea unde
Și când voi fi știut să plec.

În jur hiene și lăcuste
Se zbat să fie cât de sus,
Dar gându-mi știe ca să guste
Dorința de a mă fi dus.

Nu-i locul meu în ascunzișuri,
Sau în vre-o promiscuitate
Și nu stau să tocesc tăișuri
Tăindu-mi drum prin nedreptate.

Trec mai departe prin secunde,
Am mai trecut și-o să mai trec,
Căci nu mi-e teamă să știu unde
Voi fi ajuns când știu să plec.