Am inchis usa. Am ferecat-o cu un lacat al visarilor si am asezat tamplele pe linia norocului din mana ta. Am atipit mai multe zile intr-un somn bezmetic invaluit intre doua sintagme: "ce a fost" si "ce va fi". Intre timp, zarul usii a fost zdrobit de un amalgam al sentimentelor provenite din mintea unora si altora. Ca in copilarie, insa, cand ma furisam printre cuferele cu carti vechi din podul casei, am stat si acum in taina... M-am ascuns printre cugetarile invatate din acele carti. Si m-am bucurat in sinea mea de ceea ce a fost si am lasat la pragul usii. Am fost fericita pana si de faptul ca am crezut ca poti face castele de nisip trainice impreuna cu niste oameni construiti din gunoaie. Si nu am regretat nici macar clipele in care am ajutat niste fiinte care se pretind a fi filosofi, in timp ce ele inca aspira la statutul primatelor. Pana la urma, de ce as fi suparata pe ceea ce a fost?! Gunoaiele te ajuta sa faci diferenta intre putori si parfumuri. Minutele scurse te invata sa pretuiesti viitorul...
Si iata-ma cum scot usa din balamale si trec pragul casei cu nazuinte. Arunc mizeriile la cel mai apropiat containar cu iluzii care acum duhnesc si pasesc increzatoare spre ce va fi. Sunt optimista. Am si de ce. Langa mine stau iubirea care ma inghionteste cu saruturi indraznete si prieteni suficient de adevarati (care au invatat si ei sa faca diferenta intre putoare si parfum).
Ah, usa! Va intrebati de ce am renuntat la ea. Pai la usa casei cu sperante au batut multi, dar si mai multi au dat cu capetele patrate in incercarea de a se amagi ca vom deveni pupincuristi... Niciodata!
