vineri, 20 februarie 2009

Pasi pe drumul cerului


Astăzi e greu să ajungi la Dumnezeu, deşi ar fi atât de uşor. Nu trebuie decât să faci primul pas pe treptele acelea care leagă cerul de ţărână şi te desprinzi. Cum care trepte?! Nu se vede nici o treaptă. Ei, da! Aici apare neputinţa. E greu, e inexplicabil, dar găseşti răspunsul în drumul dinspre munţi. La călcâiul Retezatului e o bătătură, asemeni acelora avute de Creator şi de Sfântul Petru în vremurile când umblau pe pământ. Ei, acea bătătură e făcută de zbaterile gândurilor care vor să se lepede de zadarnic. Acolo e un lăcaş... Schitul Retezat, ctitorie nouă a Episcopului de Vârşeţ, Daniil Partoşanu, legat de aceste locuri din vremurile când a slujit la Biserica din Densuş şi a fost duhovnic măicuţelor de la Mănăstirea Prislop. Construita în 1999, într-un răstimp de doar cinci luni, micuţa biserică este vegheata zi şi noapte de genele roase ale crestelor.

Casa braţelor deschise
La Schitul Retezat nu am mers de multe ori, de ajuns însă cât să-l întâlnesc pe Dumnezeu. Dar pe acel Dumnezeu care este Unicul şi, mai presus de toate, Cel nebatjocorit. Pentru că în mica biserică nu încape nici măcar un gând otrăvit.
Încap numai braţele deschise care caută bucuria dintre Alfa şi Omega.
Aici, am auzit prima oară mersul lui Dumnezeu. De fapt nu se auzea nimic, decât tăcerea. Dar însăşi Liniştea era Dumnezeu. Şi atunci mi-am dat seama că poveştile bunicului care istorisea călătoriile Creatorului pe Pământ nu sunt o minciună....
La Schitul Retezat, oricine ajunge şi se leapădă de trudnicia vremilor anoste, poate auzi cum Dumnezeu îi culege paşii. Şi îi adună ca într-o binecuvântare nerostită şi le dă drumul apoi pe adevărata cale care nu cunoaşte opriri prăpăstioase.

Tăcerea care vorbeşte
Cei care slujesc schitului din Retezat nu vorbesc prin vorbe, ci prin îndemnuri. Iar primul lor îndemn e să asculţi tăcerea. Odată trecut pragul lăcaşului înţelegi şi mai mult de ce nu e păcat să ucizi vorbele, asemeni sfântului Gheorghe care a ucis balaurul. Necuvintele şi Paradisul întrezărit printre candele Îl aduc pe Dumnezeu şi mai aproape de tine. Şi după ce te-a urmărit o zi întreagă, şi după ce i-ai simţit paşii, îi poţi vorbi. Iar El îţi răspunde. Tot prin tăcere. Glasul Lui fără sunet răzbate de dincolo de icoanele coborâte pe podeaua de lemn rupt din pântecul pădurii...

Mireasma heruvimilor
Când stai în uşa schitului ai impresia că abia atunci pământul se mişcă de-adevăratelea. Iar soarele pe care îl caută se desprinde pentru prima oară din răşina brazilor. La Schitul Retezat, îngerii sunt pretutindeni, dar nu-I vezi. Le simţi doar mireasma: şi aceasta, un amestec dintre răşină şi fagure sălbatic. Iar când heruvimii încep să bată din aripi, cade prima ninsoare. Atunci, rostogolindu-se din slavă ca un potop de bine, bulgării îţi cad pe umeri şi te împovărează cu meditaţii...

Ruga lăuntrică
Am fost la Schit Retezat nu de multe ori, de ajuns, însă, cât să-l întâlnesc pe Dumnezeu şi să-I spun în tăcere: Îţi mulţumesc, Doamne, că te-am găsit şi te-am auzit întâia oară cu adevărat. Din foşnetul frunzelor căzute m-ai ridicat şi m-ai aşezat pe jarul stelelor. Aşa m-ai dezgheţat din deznădejde şi m-ai făcut să ard în Credinţă şi să-mi doresc a mă întoarce.... Pentru că Biserica este Maica noastră a tuturor (Gal. 4, 26), Maica duhovnicească, Maica iubită care ne renaşte în har şi ne înnobilează. Biserica este Maica rugătoare, luptătoare şi iertătoare, Maica prin care se creştinează omenirea şi se învaţă fără greşeală înţelepciunea lui Dumnezeu (Efes. 3, 10). Despre lăcaşul Mântuitorului, Arsene Houssaye spunea: "Biserica este palatul săracilor. Biserica este cea care iniţiază poporul în sentimentul frumosului, binelui şi sacrului. Cei care au închis sau dărâmat Bisericile nu sunt numai ucigaşi de Dumnezeu, ci şi de oameni. Ei doreau să ucidă sufletul". Biserica este marea şcoală în care învaţă şi află despre Dumnezeu toţi cei ce doresc acest lucru. Casa lui Dumnezeu este astfel stâlpul şi temelia adevărului (1 Tim. 3, 15), singura instituţie a omenirii despre care se poate spune că nu are nici un fel de duşmani; nici ereticii, nici infidelii, nici răii creştini din sânul ei, nici puterile iadului nu pot şi nu o vor birui.

Cine are credinţă, să asculte!
La Schit Retezat, Creatorul păşeşte în voie, ca în grădina Edenului. Oricine popseşte în acest lăcaş aude paşii lui Dumnezeu. E atâta tăcere în jur, încât se aude cum păşeşte şi chiar poate fi desluşită bătătura din tălpi. A dobândit-o de la atâta alergătură, după o întreagă omenire. Dar nu e supărat. Poate doar temător să părăsească Retezatul. În vale oamenii mişună fără rost şi mulţi dintre ei urcă înspre genele roase ale crestelor degeaba. Vin aşa, doar cât să-şi lustruiască geamurile conacelor, geamuri prin care încearcă să-l zărească pe Creator, atunci când îşi mai aduc aminte de existenţa Sa.

vineri, 13 februarie 2009

Declaratie pe propria raspundere

Pana mai ieri, conduceam foarte regulamentar un destin nici prea extravagant, dar nici prea ravasit, oricum asa cam de mana a doua, pentru perioada de criza. Ce-i drept inca mai plateam pentru el niste rate convertite la bursa dorintelor, in aspiratii, nici prea joase, dar nici prea inalte. Si mergeam asa zilnic pe Strada Asteptarilor cu giratorii nici prea mici, dar nici prea mari… Eram in cautarea unui rost in zona Viata. Cand deodata, la intersectia Strazilor Intamplare cu Destin, imi apare, brusc, in fata, un tanar extrem de visator.Si pentru ca inima imi scapa de sub control, nefiind unsa de ani buni, am intrat cu privirea partea dreapta drept in privirea lui partea stanga. Culmea, el mai stapan decat mine pe situatie, a vrut sa evite socul impactului vizual, dar a sfartecat cu buzele, fix din buzele mele.
Cum nu e greu de inchipuit, la un asemenea “accident” se cereau urmate procedurile firesti: rata indragostelii in momentul producerii impactului, gradul de (ne)vinovatie al pietonului si, in cele din urma, stabilirea contraventiei...
Insa, cum la capitolul Dragoste, justitia hazardului chiar e oarba, dupa sapte ani, procesul nostru e inca pe rol la tribunalul Indragostiti din Sectorul Pana Ce Moartea Ne Va Desparti.
Ah, ranile in urma incidentului au fost superficiale, dar au lasat urme adanci, mai ales pe inelarul de la mana stanga.
Si, paradoxal, intre timp situatia amandurora s-a schimbat… in bine. Astazi, conducem impreuna, extrem de regulamentar, un destin comun, numai bun pentru depasirea oricarei situatii de criza.

joi, 5 februarie 2009

(IN)FIDELITATE


Liniile palmei imi arata clar ca pot fi marturia eterna a iubirii implinite. Timp de sapte ani, traiesc zilnic sentimental ca misterul palmei sale a fost descifrat prin atingerea gleznei mele, prin strivirea saruturilor mele, prin unduirea soldurilor mele. Toate ale mele. Si el da semne ca a inteles toate acestea, cand se cuibareste pe perna mea, asemeni unui vis aproape imposibil pentru vremile de azi. De aceea, in toate noptile si zilele care s-au scurs in cei sapte ani, mainile sale doar pe mine m-au invaluit si doar din mine si-au zidit casa. Cred ca e asa si simt ca e asa, ori de cate ori simt parfumul meu cum curge rau pe sub podul palmei sale. Si nu am banuit nicio clipa macar ca palma sa dreapta ar mangaia sanul stang al altei femei. Nu mi-a dat motive sa cred, nu as avea cum sa cred… De sapte ani suntem impreuna, iubindu-ne impreuna, muncind impreuna, intristandu-ne impreuna si bucurandu-ne impreuna. Nu ne-am plictisit nicio clipa. Cand nu aveam nimic de facut jucam puzzle cu multe cuvinte. Inevitabil, aproape de fiecare data, ne-a iesit in cale cuvantul INFIDELITATE, dar literele s-au inecat inainte sa atinga podul palmei sale. Am vorbit deschis pentru ca impreuna am regizat in mintea noastra mii de scenarii despre cum ar fi, ce ar fi si cum s-ar termina. Si tot impreuna am ajuns la concluzia ca o pelicula purtand titlu INFIDELITATE nu ar avea un final fericit pentru nici unul dintre noi. Palma lui cuprinzand un alt san, intr-o noapte cu furtuna de lacrimi, buzele mele sfasiind saruturi straine cu otrava de viitor incert… Ar fi pacat… Liniile palmei imi arata clar ca ar fi pacat pentru fiecare dintre noi. De ce sa sfarami o casa zidita din trupul in care odinioara ai crezut si cu liniile palmei sale ti-ai unit liniile palmei tale spre nesfarsit?! De ce sa cauti marul pe care il ai si care iti place, in rotunzimea sanului altei femei?! De ce sa incerci a descifra mistere din palmele altcuiva, din palmele care poate nu iti vor urma niciodata unduirea soldurilor?! Asa ca am decis! Stop cadru pe mainile lui zidite intre sanii mei! Rol final pe numele noastre incrustate in cerc, pe inelarele din continuarea liniei nevazute a destinului…

Poemul unui loc ascuns


La rascruce de secunde,

Printre frunze ireale

Inca te mai poti ascunde

Sau mai poti gasi o cale.



Undeva in jos de stele,

Dar mai sus de cer si nori

Este un loc fara zabrele,

Doar cu iarba si culori.



Caii fara sei si fraie

Pasc aici iarba de jar,

Te saruta pe calcaie

Si de lume n-au habar.



Coama lor te infasoara

Si te fura din trecut,

Undeva-ntr-un colt de tara.

Cu stejari crescuti din lut.



Sunt salbatici pentru unii,

Insa nu si pentru noi,

Iar la noapte-n palma lunii

Le vom da flori de trifoi.



Sa ne poarte-n jos de stele,

Dar mai sus de cer si nori,

Intr-un loc fara zabrele,

Doar cu iarba si culori.

Bossii sau/si (scar)bossii


In ratacirea mea zilnica printre iluziile existentiale, nu de putine ori imi aduc aminte de anii copilariei si implicit de anii petrecuti in scoala generala. Intamplarile care imi strivesc acum maturitatea isi capata izvor din aducerile aminte. Si nu pot sa nu ma gandesc la ceea ce mi-a spus atunci, demult, o profesoara. printre teze si extemporale i-as fi spus eu ca e minunat sa fii mare, sa ai independenta, un loc de munca unde sa muncesti cu drag si spor pentru-al tarii viitor. Profesoara cu pricina si-a scapat un zambet paralitic in coltul gurii si mi-a spus: "Ai grija ce iti doresti, maturitatea si locurile de munca atrag dupa ele si unele dezavantaje. Spre exemplu cuvantul BOSS, ca tot incepuse pe atunci sa fie in voga. Acesta este de doua tipuri: original si compus. E grozav sa ai un BOSS cult, cizelat si aprig la minte, dar e catastrofal sa te blesteme hazardul cu un (SCAR)BOSS".
Au trecut anii, au trecut clipele copilariei mele si uite-ma, intorcandu-ma in urma, rascolind printre aduceri aminte. Cata dreptate a avut profesoara! In ultimii ani am fost independenta cum mi-am dorit in visurile copilariei, am avut joburile mele mult visate si (scar)bosii pe masura neasteptarilor. Si cu cat anii zboara mai rapede, cu atat stolurile de (scar)bosi roiesc in jurul existentei mele. Iar uneori stau si ma intreb cu un suras paralic asemeni profesoarei, de ce dracu astfel de specii isi condenseaza traiul indeosebi pe plaiul mioritic. Dar tot eu imi raspund, pentru ca aici, datorita pupincuristilor, perioada de fecundatie a scrboseniilor este mai scurta si mai propice...

duminică, 1 februarie 2009

Prietenii si cafeaua


Nu de mult timp am inceput sa savurez si eu cate o ceasca de cafea. O persoana foarte draga m-a invatat sa descifrez misterele zilei in aburul cald al cafelei de dimineata. Si tot acea persoana (al carei nume imi impovareaza cercul de pe degetul inelar) mi-a spus un secret. Prietenii adevarti sunt asemeni cafelei din zori de zi. Amari si puternici, plini de viata si fara strop de lene, ai dracului rau, ca zatul ars pe flacara aragazului.
Si ori de cate ori imi intalnesc prietenii la o ceasca de ceai fierbinte, atmosfera capata gust de cafea…
Cu prietenii adevarati imi petrec amintirile diminetilor de vara, cu privirile lor de cofeina ma intalnesc in pauza de pranz, iar cu aromele glumelor acestora alunec printre listele de messenger.
Si e atat de adevart secretul cuiva drag mie, si e atat de buna cafeaua tare, si sunt atat de adevarati putinii prieteni asemeni unei cafele tari, de dimineata…