”TEXANUL” CARE MĂ INSPIRĂ

Sunt departe de a fi femeia perfectă. Nu am nici dimensiunile ideale, nici frumusețea glamuroasă în fața căreia pălește soarele sau mai știu eu ce astru monden. Dar, atunci când îmi aleg lângă mine pe cineva-ul acela special, mă duelez și le fac K.O pe toate ”botezatele” lui Botezatu și pe toate ”cocoanele” lui Coco Chanel. Cei care mă cunosc, dar și cei care mă citesc printre rânduri se pot întreba: ”Cum mama naibii, asta care se îmbracă de la second are tupeul să pășească în lumea Dorobanților?! Cum poate să defileze nepăsătoare pe Corso, asemeni unei porumbițe bazate, dar căreia îi lipsește ”continentul” descoperit de Columbeanu?!” Ei bine, răspunsul vine dintr-un univers aparte, dar nicidecum prea îndepărtat. Răspunsul vine de la evoMAG.ro.

Cineva-ul acela care mă face specială și care dă contur ideilor mele este: DELL INSPIRON.

 Am flirtat cu el din toate unghiurile și din toate pozițiile, încă de cum a ajuns în zonă.  Relația noastră nu a apărut în niciun ziar de mondenități.  Apoi am hotărât, fără echivoc, să ne ”interconectăm”. Și am început să ne construim propria lume. Am scris, am editat imagini. Și am dormit fie inveliți, fie dezgoliți, fie în patul conjugal, fie pe plaja din Vamă. Ipostazele noastre nu au apărut în nicio revistă deocheată. Pe hardul lui și pe componentele sufletului meu, însă, rulează zeci și sute de episoade cu crâmpeie de viață, visuri, calcule și câte și mai câte. Mai în glumă, mai în serios, presimt că îi vom bate până și pe producătorii filmelor hollywoodiene cu ceea ce vom mai realiza. Eu - femeia boemă, departe de a fi perfectă, el – cineva-ul acela fara bug-uri, ”texanul” acela perfect menit să strunească neprevăzutul.

Povestea noastră continuă și astăzi. Chiar în dimineața asta, am simțit privirile invidioase ale „divelor” cum îmi săgetau brațul care îl ținea strâns pe el, pe: DELL INSPIRON. Până și domnii cu ștaif de prin oraș priveau cu invidie ce bine ne stătea împreună. Și cum să nu fie așa când ”diavolul” argintiu din dreapta mea emana putere și inteligență?!

 La o terasă, m-am oprit să-i privesc ochii imenși de 17.3 inchi. Am auzit de la masa vecină cum cineva șoptea: ”Binecuvantareeee, Intel Core i7-3610QM”. Mi-a crescut și mie inima de fericire, mai ales dându-mi seama repede că respectivul era un ”literat” în domeniu. Iar când a mai venit vorba de rami, eeeh, ”texanul” meu,...8GB rami! Nu știu dacă mă credeți, dar atâtea sentimente am pentru ”diavolul” meu zvelt!

Cu toate acestea, însă, oricât de multe trăiri și sentimente aș avea eu, el e capabil să mi le cuprindă pe toate într-un hard disk de 1TB, cum la fel de capabil e să mă binedispună prin atributele lui de iubire: 2GB Nvidia GeForce GT 650M. Nu-i așa că e demențial?! Să vă mai spun că e un vitezoman cu porturi USB 3.0, că mă alintă prin conectivitate WiFi cu normă N si LAN? Eu zic să mă opresc aici că, DE-L Laud mai mult, s-ar putea să vă inspire pe toți, iar la evoMAG.ro să se ceară doar ”texani”! Ihaaaaa!!!

(NU) SUNT OM DE ECHIPĂ...

Cândva, nu de mult, cineva - îmbrobodit în parfumuri fine și aparentă eleganță, cu un strâmbat în colțul gurii la văzul muncii de jos – mi-a spus că eu și prietenii nu știm să lucrăm în echipă, ca nu suntem oameni de echipă. Astăzi, altcineva – cu pulsul aproape la limita exploziei din cauza vremii și vremurilor, mi-a adresat o întrebare, parcă vrând să-și pecetluiască ce știa, deja, oricum. Întrebarea suna cam așa: ”Rămânem o echipă, nu?”

Instant mi-am amintit un reproș al unei alte persoane: ”Nu ai vrut să mă ajuți, nu ai vrut să facem echipă!”.

Brusc devin indignată. Cum se face că parcă timpul o ia de-a valma și trăiesc înaintea erei noastre... Unde mă situez eu pe scara de care se cațără, deopotrivă, valori și nonvalori ce roiesc în jurul cunoscuților mei? Ba sunt, ba nu sunt! Și, totuși, sunt!.. Dar, până la urmă ce este echipa? Căci acesta este cuvântul din ecuația care mă face să-mi dau seama că stau prost la matematică, dar al naibii de bine la a mirosi oameni și caractere (chiar dacă unora le las impresia că m-au putut prosti)...

Așadar, ECHIPA! Eu aș zice că e o mașinărie prin care Dumnezeu își prepară, ceas de ceas, porția de bună dispoziție. Și cum Dumnezeu e flămând de bine, mașinăria trebuie să meargă ca unsă. Altfel, zic tot eu, în bucătăria divinității se mânie cineva... Și când se mânie, lucrurile ies prost și nimic nu mai e ce-a fost! Nah, că s-a produs și rima!

Ca să revin... Deci, stau și meditez! Și tot fac niște calcule ca să am răspunsul la mine, în cazul în care, într-o seară voi avea dubii, dacă să pun capul liniștită pe pernă sau să am motive de îngrijorare.

Nu știu cum se face, însă, că fie dorm vara, fie dorm iarna, fie ziua, fie noaptea, din pricina celor menționate mai sus, nu-mi simt somnul deloc abuzat de vre-o remușcare.

Pentru că....Da, nu sunt om de echipă! Nu mă pot ”împreuna” în ”sfânta prietenie” a veneticilor și adunăturilor care habar nu au să contruiască ceva, dar știu  că blamând micile realizări ale cuiva primesc mângaiatul pe creștet din partea impresionabililor. Și gata, sunt realizați! Până la urmă, să fie sănătoși, într-un măr putred în care colcăie îngustimea și incapacitatea!

Cât despre seara asta, și acum îmi voi așeza tâmplele liniștite pe pernă. Sunt parte a unei echipe. Am fost și voi fi. Căci îmi place să dau dracului ierarhii și statusuri de pe facebook atunci când vine vorba despre truda și despre munca pe care o venerez și în care mă regăsesc. Ei bine, îmi place să cred că un astfel de om de echipă sunt. Un răzvrătit care își bagă picioarele în strategiile întocmite pe la colțuri, un nebun care urăște politețurile de complezență și neagă vehement plecăciunile. Mda, până la urmă, o femeie necizelată – cum ar zice unii- care nu-și pictează sprâncenele cu ”marker” pentru a lăsa impresia unei priviri inteligente și care e dispusă a-și pierde nopțile în a monta, alături de prieteni, reportaje, nu în a monta pe unul împotriva celuilalt.

Mâine dimineață, zorii mă vor trezi după o noapte atât de calmă. Pentru că...Da, nu am vrut și nu vreau vreodată să ajut pe cineva, oricine ar fi el, dacă nu vrea să fie ajutat decât în stilul ”minte-mă frumos„. Nu am vrut și nu vreau să fiu parte integrantă a unei echipe care bezmeticește în haos, având ca singură țintă jegmănirea impresionabililor.

Deci, nu sunt om (de astfel) de echipă...

READUCERI AMINTE

Ce liniște plină de zgomot

Aleargă prin venele mele,

Iar arșița verii mă-ngheață!

Sunt una cu pulberi de stele...

Risipită prin trecerea lumii,

Din țărână-mi fac aripi și zbor,

Este greu să pășesc printre oameni,

Dar alături de tine-i ușor.

Mă culegi din unghere ascunse,

Ma găsești unde alții mă pierd,

Iar în locurile-n care doar blestem,

Lângă tine învăț să dezmierd.

Ce liniște plină de zgomot,

Cavalcadă în sufletul meu!

Ne cunoaștem aproape de-o viață,

Însă, e prima oară, mereu...

DESPRE OAMENI ȘI DEMNITATE

Nu-mi plac oamenii care vorbesc mult și râd puțin, cu jumătate de privire. Îmi plac, la nebunie, oamenii care vorbesc prin gesturi, prin fapte și, dincolo de acestea mai și arată cât suflet pun în toate, printr-un zâmbet întreg, cu o privire ațintită drept spre irisul sălbatic din ochii mei.

Nu-mi plac oamenii îmbrăcați în culorii vii, parfumați cu ultimul răcnet în materie de feromoni falși. Îmi plac oamenii în veșminte șterse, terne, dar cu inima plină de un curcubeu al sentimentelor sincere. Și mai îmi plac oamenii care emană subtil un iz al propriului lor ego.

Țin să lămuresc toate acestea pentru cei care au roit în jurul existenței mele, încercând cu disperare să demonstreze, prin lucruri pe care, de altfel, nu dau doi bani, că sunt profesioniști sau bine intenționați. Și mai țin să lămuresc toate acestea pentru cei care mi-au cerșit atenția, într-un fel sau altul, reproșându-mi că am trădat sau că nu mi-am pus toată energia mea și a prietenilor mei în slujba ”binelui”.

Prin urmare, continuu a spune...

Când unii se ascundeau în spatele unor intrigi, eu am construit! Când alții își numărau dușmanii, eu îmi număram oamenii din echipă! Când unii făceau strategii și plănuiau înspre ce alte dorsale să-și mai îndrepte buzele, eu am rămas credincioasă unui singur BINE: acela învățat în cei șapte ani de acasă. Si tocmai datorită acestui BINE, am curajul să le mulțumesc celor care au crezut și încă mai cred în mine, dar le e teamă să recunoască. Și da, tot datorită aceluiași BINE, îi asigur pe toți curioșii că sunt mândră de ce pot realiza în spiritul respectivului BINE, alături de oamenii dragi și de prietenii mei care, așa după cum spunea Nichita Stănescu, ”nu sunt mulți, dar sunt nenumărați!...

Ei bine, acest BINE are un nume: DEMNITATE.

VOINTA

Pășesc încet peste secunde
De parcă n-aș vrea să le-ntrec,
Dar vreau să știe lumea unde
Și când voi fi știut să plec.

În jur hiene și lăcuste
Se zbat să fie cât de sus,
Dar gându-mi știe ca să guste
Dorința de a mă fi dus.

Nu-i locul meu în ascunzișuri,
Sau în vre-o promiscuitate
Și nu stau să tocesc tăișuri
Tăindu-mi drum prin nedreptate.

Trec mai departe prin secunde,
Am mai trecut și-o să mai trec,
Căci nu mi-e teamă să știu unde
Voi fi ajuns când știu să plec.

GÂNDURI DINTR-O ZI...

Uneori mi-aș dori să fiu ce aș putea să fiu și nu
pot,
Să las la ușa omenirii orice urmă de suflet
Și să intru ca un tâlhar în propria-mi conștiință,
Să răvășesc sentimente, fapte, iluzii...
Ieri, de exemplu, am vrut să fiu ce se poartă,
Înfățișare șlefuită din sentimente ascunse,
Cu ochi de șarpe care adulmecă arginții,
Cu dinți de hienă care sfâșie leșurile
prietenilor...
Astăzi mi-am jurat, chiar că mă transform;
Îmi caut de undeva, dracu, o piele de împrumut
Și mă îndes până și în feromonii acesteia,
Iar spre seară am deja o înfățișare nouă.
Aiurea!...
De cum Dumnezeu și-a aprins făcliile cerului,
Mi-am întors privirea înspre infinit și m-am
cutremurat...
Dorințele mele sinistre nu se pot îndeplini
De vină e lumina din ochii mamei pe care o văd prin
privirea mea,
Și de vină mai e puterea din rugăciunile tatălui
Sau îmbrățișarea iubirii alături de care mă trezesc
în zori....
Nu pot să fiu ce aș putea să fiu...
Îmi urlă sinceritatea din toți rărunchii și scuip
diavolul
Fără pic de rușine!
Asta sunt eu!
Lovită cu
pietrele disprețului aruncate de toți aroganții,
Mă înclin de durere, dar nu mă închin
Decât în fața acelora care m-au învățat să fiu ceea
ce sunt,
Un om care, uneori, și-ar dori să fie ceea ce ar
putea să fie și nu poate...

EsEu

Aseară, Dumnezeu mi-a batut in fereastră...
Dar, ca să fiu în rand cu lumea, de ceva vreme îmi pusesem termopane
Așa că nu am L-am auzit
Și, oricum... jucam poker cu Diavolul.
Râsete, băuturi scumpe, camarazi ieftini...
Pe la miezul nopții, am auzit o lovitură în ușa inimii,
Am simțit cum tamplele mi se izbesc de marmura neagră
Și nu mai știu nimic...
Dimineață m-am trezit în temniță.
Mi s-a spus că l-am jefuit pe însuși Belzebut.
Dau să caut în buzunare, găsesc 30 de arginți,
Încerc să strig, mi se spune să tac,
Vreau să mă ridic, mă prăbușesc.
Hei, de fapt, picioarele îmi sunt zdrobite și sfărâmate,
Mâinile arse. Dar totuși, mai am putere să murmur
”Scapă-mă Stăpâne!”
Din celulele vecine mi se șoptește continuare poveștii,
Așa am aflat că după răfuiala de azi noapte,
Sufletul mi-a fost luat de urgență
Câțiva heruvimi îl țin conectat la iertare,
Dincolo de fapte, în spitalul de nori purpurii...
Mi-e teamă!
Dacă vre-un trimis al lui Satan se angajeaza brancardier?
Sufletul meu atârna de niște fire de paianjen.
Aici, acum, e frig!
Mi-e teamă, Stăpâne! Aici, in adâncuri,
Începe un amplu proces de conștiință!...