Nu-mi plac oamenii care vorbesc mult și râd puțin, cu jumătate de privire. Îmi plac, la nebunie, oamenii care vorbesc prin gesturi, prin fapte și, dincolo de acestea mai și arată cât suflet pun în toate, printr-un zâmbet întreg, cu o privire ațintită drept spre irisul sălbatic din ochii mei.
Nu-mi plac oamenii îmbrăcați în culorii vii, parfumați cu ultimul răcnet în materie de feromoni falși. Îmi plac oamenii în veșminte șterse, terne, dar cu inima plină de un curcubeu al sentimentelor sincere. Și mai îmi plac oamenii care emană subtil un iz al propriului lor ego.
Țin să lămuresc toate acestea pentru cei care au roit în jurul existenței mele, încercând cu disperare să demonstreze, prin lucruri pe care, de altfel, nu dau doi bani, că sunt profesioniști sau bine intenționați. Și mai țin să lămuresc toate acestea pentru cei care mi-au cerșit atenția, într-un fel sau altul, reproșându-mi că am trădat sau că nu mi-am pus toată energia mea și a prietenilor mei în slujba ”binelui”.
Prin urmare, continuu a spune...
Când unii se ascundeau în spatele unor intrigi, eu am construit! Când alții își numărau dușmanii, eu îmi număram oamenii din echipă! Când unii făceau strategii și plănuiau înspre ce alte dorsale să-și mai îndrepte buzele, eu am rămas credincioasă unui singur BINE: acela învățat în cei șapte ani de acasă. Si tocmai datorită acestui BINE, am curajul să le mulțumesc celor care au crezut și încă mai cred în mine, dar le e teamă să recunoască. Și da, tot datorită aceluiași BINE, îi asigur pe toți curioșii că sunt mândră de ce pot realiza în spiritul respectivului BINE, alături de oamenii dragi și de prietenii mei care, așa după cum spunea Nichita Stănescu, ”nu sunt mulți, dar sunt nenumărați!...
Ei bine, acest BINE are un nume: DEMNITATE.
