Poem (ne)resuscitat

Am intalnit candva oameni,

Lumea e frumoasa!-mi-am spus

Si am inceput sa-mi incredintez visele papadiilor.

Peste noapte a venit furtuna si mi-a spulberat reveeria,

Dimineata m-am trezit buimaca.

Nu bausem nimic, si totusi...

Lumea se-nvartea de-a-ndoaselea,

In jur, doar papusi conflabile,

rumegandu-si singure bretelele

Si doar mascarici mincinosi

cu urechile astupate de celulare.

Sunt pe o alta orbita!-mi-am spus

-Nu, esti orbita de lehamite!

mi-a soptit un cocalar.

Ma rog, oi fi eu nascuta inaintea erei mele,

M-oi fi schimbat peste noapte, dar...

din cate imi aduc aminte...

Am intalnit candva oameni!

Unde s-au ascuns?!

Probabil in buzunarul hainei mele de la second,

in care am sufocat o hartie cu un poem...

Intrebare pentru Dumnezeu

Doamne, de ce m-ai facut maracine?
ma intreb,
De ce m-ai asezat la marginea prapastiei?
Imi raspund singura,
in fiecare seara, dupa ce imi rastignesc palmele pe semnul crucii...
Ca sa cuprind cu ghimpii visurile pierdute ale omenirii.

Doamne, de ce m-ai facut cu strigatul in ochi,
ma intreb,
De ce m-ai invatat sa caut adevarul?
Imi raspund singura,
in fiecare dimineata cand privesc rasaritul...
Ca sa vad care necunoscut imi poate fi frate.

Doamne, de ce mi-e dat sa ating muntii de aur
Cand pasii mei se pierd in lut?
Imi raspund singura,
in fiecare primavara, dupa ce da coltul ierbii...
Din tarana se infrupta viata.

Doamne ce planuri mai ai cu mine?
ma intreb
De ce imi mai bati la usa incaperii cu mucegai?
Singura imi raspund,
Ca sa deschid sufletul spre ceea ce sunt:
Dintotdeauna copilul care si-a pironit increderea
pe bratele crucii Tale!

Ce a fost si ce va fi

Am inchis usa. Am ferecat-o cu un lacat al visarilor si am asezat tamplele pe linia norocului din mana ta. Am atipit mai multe zile intr-un somn bezmetic invaluit intre doua sintagme: "ce a fost" si "ce va fi". Intre timp, zarul usii a fost zdrobit de un amalgam al sentimentelor provenite din mintea unora si altora. Ca in copilarie, insa, cand ma furisam printre cuferele cu carti vechi din podul casei, am stat si acum in taina... M-am ascuns printre cugetarile invatate din acele carti. Si m-am bucurat in sinea mea de ceea ce a fost si am lasat la pragul usii. Am fost fericita pana si de faptul ca am crezut ca poti face castele de nisip trainice impreuna cu niste oameni construiti din gunoaie. Si nu am regretat nici macar clipele in care am ajutat niste fiinte care se pretind a fi filosofi, in timp ce ele inca aspira la statutul primatelor. Pana la urma, de ce as fi suparata pe ceea ce a fost?! Gunoaiele te ajuta sa faci diferenta intre putori si parfumuri. Minutele scurse te invata sa pretuiesti viitorul...

Si iata-ma cum scot usa din balamale si trec pragul casei cu nazuinte. Arunc mizeriile la cel mai apropiat containar cu iluzii care acum duhnesc si pasesc increzatoare spre ce va fi. Sunt optimista. Am si de ce. Langa mine stau iubirea care ma inghionteste cu saruturi indraznete si prieteni suficient de adevarati (care au invatat si ei sa faca diferenta intre putoare si parfum).

Ah, usa! Va intrebati de ce am renuntat la ea. Pai la usa casei cu sperante au batut multi, dar si mai multi au dat cu capetele patrate in incercarea de a se amagi ca vom deveni pupincuristi... Niciodata!

Noi si recesiunea

E greu. Deznadejde si temeri, in jur. Saracie si planset in dreapta, nedreptati si iluzii pierdute in stanga. Un haos deplin e lumea de azi si mai ales lumea clipelor prezente. Declin, prabusire... Visuri care se destrama... Hapsanii se sfarteca intre ei precum rechinii si tot urla de foame, creaturile fara scrupule isi zdrentuiesc ranile si blestema clipele care le izbesc. Doar noi, tu si eu, nebuni visatori, pasim pe valuri de fum si nu ne prabusim, alergam pe un fir de credinta si nu atingem capatul prapastiei. Pentru noi inca nu s-a inventat recesiune care sa ne doboare. Si nici nu se va inventa vreodata... Orice s-ar intampla bratele ne sunt legate pe vecie. Nodul bratelor noastre lasa fara glas orice razvratire a destinului.
Noi doi nu avem nici bani la banca si nici cristale de nu stiu care si de nu stiu cum. Avem doar iubire si incredere. Doua lucruri care nu se devalorizeaza niciodata.

Pasi pe drumul cerului

Astăzi e greu să ajungi la Dumnezeu, deşi ar fi atât de uşor. Nu trebuie decât să faci primul pas pe treptele acelea care leagă cerul de ţărână şi te desprinzi. Cum care trepte?! Nu se vede nici o treaptă. Ei, da! Aici apare neputinţa. E greu, e inexplicabil, dar găseşti răspunsul în drumul dinspre munţi. La călcâiul Retezatului e o bătătură, asemeni acelora avute de Creator şi de Sfântul Petru în vremurile când umblau pe pământ. Ei, acea bătătură e făcută de zbaterile gândurilor care vor să se lepede de zadarnic. Acolo e un lăcaş... Schitul Retezat, ctitorie nouă a Episcopului de Vârşeţ, Daniil Partoşanu, legat de aceste locuri din vremurile când a slujit la Biserica din Densuş şi a fost duhovnic măicuţelor de la Mănăstirea Prislop. Construita în 1999, într-un răstimp de doar cinci luni, micuţa biserică este vegheata zi şi noapte de genele roase ale crestelor.

Casa braţelor deschise

La Schitul Retezat nu am mers de multe ori, de ajuns însă cât să-l întâlnesc pe Dumnezeu. Dar pe acel Dumnezeu care este Unicul şi, mai presus de toate, Cel nebatjocorit. Pentru că în mica biserică nu încape nici măcar un gând otrăvit.

Încap numai braţele deschise care caută bucuria dintre Alfa şi Omega.
Aici, am auzit prima oară mersul lui Dumnezeu. De fapt nu se auzea nimic, decât tăcerea. Dar însăşi Liniştea era Dumnezeu. Şi atunci mi-am dat seama că poveştile bunicului care istorisea călătoriile Creatorului pe Pământ nu sunt o minciună....
La Schitul Retezat, oricine ajunge şi se leapădă de trudnicia vremilor anoste, poate auzi cum Dumnezeu îi culege paşii. Şi îi adună ca într-o binecuvântare nerostită şi le dă drumul apoi pe adevărata cale care nu cunoaşte opriri prăpăstioase.

Tăcerea care vorbeşte
Cei care slujesc schitului din Retezat nu vorbesc prin vorbe, ci prin îndemnuri. Iar primul lor îndemn e să asculţi tăcerea. Odată trecut pragul lăcaşului înţelegi şi mai mult de ce nu e păcat să ucizi vorbele, asemeni sfântului Gheorghe care a ucis balaurul. Necuvintele şi Paradisul întrezărit printre candele Îl aduc pe Dumnezeu şi mai aproape de tine. Şi după ce te-a urmărit o zi întreagă, şi după ce i-ai simţit paşii, îi poţi vorbi. Iar El îţi răspunde. Tot prin tăcere. Glasul Lui fără sunet răzbate de dincolo de icoanele coborâte pe podeaua de lemn rupt din pântecul pădurii...

Mireasma heruvimilor
Când stai în uşa schitului ai impresia că abia atunci pământul se mişcă de-adevăratelea. Iar soarele pe care îl caută se desprinde pentru prima oară din răşina brazilor. La Schitul Retezat, îngerii sunt pretutindeni, dar nu-I vezi. Le simţi doar mireasma: şi aceasta, un amestec dintre răşină şi fagure sălbatic. Iar când heruvimii încep să bată din aripi, cade prima ninsoare. Atunci, rostogolindu-se din slavă ca un potop de bine, bulgării îţi cad pe umeri şi te împovărează cu meditaţii...

Ruga lăuntrică

Am fost la Schit Retezat nu de multe ori, de ajuns, însă, cât să-l întâlnesc pe Dumnezeu şi să-I spun în tăcere: Îţi mulţumesc, Doamne, că te-am găsit şi te-am auzit întâia oară cu adevărat. Din foşnetul frunzelor căzute m-ai ridicat şi m-ai aşezat pe jarul stelelor. Aşa m-ai dezgheţat din deznădejde şi m-ai făcut să ard în Credinţă şi să-mi doresc a mă întoarce.... Pentru că Biserica este Maica noastră a tuturor (Gal. 4, 26), Maica duhovnicească, Maica iubită care ne renaşte în har şi ne înnobilează. Biserica este Maica rugătoare, luptătoare şi iertătoare, Maica prin care se creştinează omenirea şi se învaţă fără greşeală înţelepciunea lui Dumnezeu (Efes. 3, 10). Despre lăcaşul Mântuitorului, Arsene Houssaye spunea: "Biserica este palatul săracilor. Biserica este cea care iniţiază poporul în sentimentul frumosului, binelui şi sacrului. Cei care au închis sau dărâmat Bisericile nu sunt numai ucigaşi de Dumnezeu, ci şi de oameni. Ei doreau să ucidă sufletul". Biserica este marea şcoală în care învaţă şi află despre Dumnezeu toţi cei ce doresc acest lucru. Casa lui Dumnezeu este astfel stâlpul şi temelia adevărului (1 Tim. 3, 15), singura instituţie a omenirii despre care se poate spune că nu are nici un fel de duşmani; nici ereticii, nici infidelii, nici răii creştini din sânul ei, nici puterile iadului nu pot şi nu o vor birui.

Cine are credinţă, să asculte!
La Schit Retezat, Creatorul păşeşte în voie, ca în grădina Edenului. Oricine popseşte în acest lăcaş aude paşii lui Dumnezeu. E atâta tăcere în jur, încât se aude cum păşeşte şi chiar poate fi desluşită bătătura din tălpi. A dobândit-o de la atâta alergătură, după o întreagă omenire. Dar nu e supărat. Poate doar temător să părăsească Retezatul. În vale oamenii mişună fără rost şi mulţi dintre ei urcă înspre genele roase ale crestelor degeaba. Vin aşa, doar cât să-şi lustruiască geamurile conacelor, geamuri prin care încearcă să-l zărească pe Creator, atunci când îşi mai aduc aminte de existenţa Sa.

Declaratie pe propria raspundere

Pana mai ieri, conduceam foarte regulamentar un destin nici prea extravagant, dar nici prea ravasit, oricum asa cam de mana a doua, pentru perioada de criza. Ce-i drept inca mai plateam pentru el niste rate convertite la bursa dorintelor, in aspiratii, nici prea joase, dar nici prea inalte. Si mergeam asa zilnic pe Strada Asteptarilor cu giratorii nici prea mici, dar nici prea mari… Eram in cautarea unui rost in zona Viata. Cand deodata, la intersectia Strazilor Intamplare cu Destin, imi apare, brusc, in fata, un tanar extrem de visator.Si pentru ca inima imi scapa de sub control, nefiind unsa de ani buni, am intrat cu privirea partea dreapta drept in privirea lui partea stanga. Culmea, el mai stapan decat mine pe situatie, a vrut sa evite socul impactului vizual, dar a sfartecat cu buzele, fix din buzele mele.

Cum nu e greu de inchipuit, la un asemenea “accident” se cereau urmate procedurile firesti: rata indragostelii in momentul producerii impactului, gradul de (ne)vinovatie al pietonului si, in cele din urma, stabilirea contraventiei...

Insa, cum la capitolul Dragoste, justitia hazardului chiar e oarba, dupa sapte ani, procesul nostru e inca pe rol la tribunalul Indragostiti din Sectorul Pana Ce Moartea Ne Va Desparti.

Ah, ranile in urma incidentului au fost superficiale, dar au lasat urme adanci, mai ales pe inelarul de la mana stanga.

Si, paradoxal, intre timp situatia amandurora s-a schimbat… in bine. Astazi, conducem impreuna, extrem de regulamentar, un destin comun, numai bun pentru depasirea oricarei situatii de criza.

(IN)FIDELITATE

Liniile palmei imi arata clar ca pot fi marturia eterna a iubirii implinite. Timp de sapte ani, traiesc zilnic sentimental ca misterul palmei sale a fost descifrat prin atingerea gleznei mele, prin strivirea saruturilor mele, prin unduirea soldurilor mele. Toate ale mele. Si el da semne ca a inteles toate acestea, cand se cuibareste pe perna mea, asemeni unui vis aproape imposibil pentru vremile de azi. De aceea, in toate noptile si zilele care s-au scurs in cei sapte ani, mainile sale doar pe mine m-au invaluit si doar din mine si-au zidit casa. Cred ca e asa si simt ca e asa, ori de cate ori simt parfumul meu cum curge rau pe sub podul palmei sale. Si nu am banuit nicio clipa macar ca palma sa dreapta ar mangaia sanul stang al altei femei. Nu mi-a dat motive sa cred, nu as avea cum sa cred… De sapte ani suntem impreuna, iubindu-ne impreuna, muncind impreuna, intristandu-ne impreuna si bucurandu-ne impreuna. Nu ne-am plictisit nicio clipa. Cand nu aveam nimic de facut jucam puzzle cu multe cuvinte. Inevitabil, aproape de fiecare data, ne-a iesit in cale cuvantul INFIDELITATE, dar literele s-au inecat inainte sa atinga podul palmei sale. Am vorbit deschis pentru ca impreuna am regizat in mintea noastra mii de scenarii despre cum ar fi, ce ar fi si cum s-ar termina. Si tot impreuna am ajuns la concluzia ca o pelicula purtand titlu INFIDELITATE nu ar avea un final fericit pentru nici unul dintre noi. Palma lui cuprinzand un alt san, intr-o noapte cu furtuna de lacrimi, buzele mele sfasiind saruturi straine cu otrava de viitor incert… Ar fi pacat… Liniile palmei imi arata clar ca ar fi pacat pentru fiecare dintre noi. De ce sa sfarami o casa zidita din trupul in care odinioara ai crezut si cu liniile palmei sale ti-ai unit liniile palmei tale spre nesfarsit?! De ce sa cauti marul pe care il ai si care iti place, in rotunzimea sanului altei femei?! De ce sa incerci a descifra mistere din palmele altcuiva, din palmele care poate nu iti vor urma niciodata unduirea soldurilor?! Asa ca am decis! Stop cadru pe mainile lui zidite intre sanii mei! Rol final pe numele noastre incrustate in cerc, pe inelarele din continuarea liniei nevazute a destinului…