Cândva, nu de mult, cineva - îmbrobodit în parfumuri fine și aparentă eleganță, cu un strâmbat în colțul gurii la văzul muncii de jos – mi-a spus că eu și prietenii nu știm să lucrăm în echipă, ca nu suntem oameni de echipă. Astăzi, altcineva – cu pulsul aproape la limita exploziei din cauza vremii și vremurilor, mi-a adresat o întrebare, parcă vrând să-și pecetluiască ce știa, deja, oricum. Întrebarea suna cam așa: ”Rămânem o echipă, nu?”
Instant mi-am amintit un reproș al unei alte persoane: ”Nu ai vrut să mă ajuți, nu ai vrut să facem echipă!”.
Brusc devin indignată. Cum se face că parcă timpul o ia de-a valma și trăiesc înaintea erei noastre... Unde mă situez eu pe scara de care se cațără, deopotrivă, valori și nonvalori ce roiesc în jurul cunoscuților mei? Ba sunt, ba nu sunt! Și, totuși, sunt!.. Dar, până la urmă ce este echipa? Căci acesta este cuvântul din ecuația care mă face să-mi dau seama că stau prost la matematică, dar al naibii de bine la a mirosi oameni și caractere (chiar dacă unora le las impresia că m-au putut prosti)...
Așadar, ECHIPA! Eu aș zice că e o mașinărie prin care Dumnezeu își prepară, ceas de ceas, porția de bună dispoziție. Și cum Dumnezeu e flămând de bine, mașinăria trebuie să meargă ca unsă. Altfel, zic tot eu, în bucătăria divinității se mânie cineva... Și când se mânie, lucrurile ies prost și nimic nu mai e ce-a fost! Nah, că s-a produs și rima!
Ca să revin... Deci, stau și meditez! Și tot fac niște calcule ca să am răspunsul la mine, în cazul în care, într-o seară voi avea dubii, dacă să pun capul liniștită pe pernă sau să am motive de îngrijorare.
Nu știu cum se face, însă, că fie dorm vara, fie dorm iarna, fie ziua, fie noaptea, din pricina celor menționate mai sus, nu-mi simt somnul deloc abuzat de vre-o remușcare.
Pentru că....Da, nu sunt om de echipă! Nu mă pot ”împreuna” în ”sfânta prietenie” a veneticilor și adunăturilor care habar nu au să contruiască ceva, dar știu că blamând micile realizări ale cuiva primesc mângaiatul pe creștet din partea impresionabililor. Și gata, sunt realizați! Până la urmă, să fie sănătoși, într-un măr putred în care colcăie îngustimea și incapacitatea!
Cât despre seara asta, și acum îmi voi așeza tâmplele liniștite pe pernă. Sunt parte a unei echipe. Am fost și voi fi. Căci îmi place să dau dracului ierarhii și statusuri de pe facebook atunci când vine vorba despre truda și despre munca pe care o venerez și în care mă regăsesc. Ei bine, îmi place să cred că un astfel de om de echipă sunt. Un răzvrătit care își bagă picioarele în strategiile întocmite pe la colțuri, un nebun care urăște politețurile de complezență și neagă vehement plecăciunile. Mda, până la urmă, o femeie necizelată – cum ar zice unii- care nu-și pictează sprâncenele cu ”marker” pentru a lăsa impresia unei priviri inteligente și care e dispusă a-și pierde nopțile în a monta, alături de prieteni, reportaje, nu în a monta pe unul împotriva celuilalt.
Mâine dimineață, zorii mă vor trezi după o noapte atât de calmă. Pentru că...Da, nu am vrut și nu vreau vreodată să ajut pe cineva, oricine ar fi el, dacă nu vrea să fie ajutat decât în stilul ”minte-mă frumos„. Nu am vrut și nu vreau să fiu parte integrantă a unei echipe care bezmeticește în haos, având ca singură țintă jegmănirea impresionabililor.
Deci, nu sunt om (de astfel) de echipă...
